m-am scufundat la o adîncime de vreo douăzeci de picioare. Sînt un bun înotător, deşi nu mă pot măsura cu Byron sau cu Edgar Poe, care au fost aşi în arta nataţiei — astfel că nu mi-am pierdut cumpătul. Din cîteva lovituri puternice de picioare m-am ridicat la suprafaţa apei.

Prima mea grijă a fost să văd ce s-a întîmplat cu fregata. Îmi observase cineva dispariţia ? îşi schimbase oare Abraham Lincoln direcţia ?

Trimisese comandantul Farragut o barcă după mine? Puteam să nădăjduiesc că voi fi salvat?

Prin întunericul de nepătruns, se întrezărea o umbră neagră dispărînd spre răsărit. Luminile ei se pierdură în depărtare. Era fregata. Mă socoteam pierdut.

— Ajutor! Ajutor! strigai, înotînd cu disperare spre Abraham Lincoln.

Hainele mă stinghereau. Apa mi se lipea de corp, zădărnicindu-mi orice mişcare. Mă cufundam, mă sufocam.

— Ajutor!

A fost ultimul meu strigăt. Gura mi se umplu de apă. Mă zbăteam tîrît spre adîncuri.

Deodată cineva mă apucă de haină, mă trase la suprafaţa apei şi am auzit, da, am auzit cuvintele acestea:

— Dacă domnul ar avea bunăvoinţa să se sprijine de umărul meu, ar putea să înoate mult mai uşor.

M-am agăţat de braţul credinciosului Conseil:

— Tu eşti, Conseil, tu?

— Chiar eu, îmi răspunse Conseil. Sînt la ordinele dumneavoastră.

— Ciocnirea te-a aruncat în apă odată cu mine?

— Deloc. Dar fiind în serviciul domnului, l-am urmat. Conseil găsea că toate acestea sînt foarte fireşti!

— Şi fregata? îl întrebai eu.

— Fregata, răspunse Conseil întorcîndu-se pe spate, sînt de părere că domnul nu trebuie să se mai bizuie pe ea.

— Ce spui?

— În clipa în care mă aruncam în mare, am auzit oamenii de la cîrmă strigînd: «Elicea şi cîrma sînt sfărîmate».

— Sfărîmate?

— Da, sfărîmate de dinţii monstrului. Cred că e singura stricăciune pe care a suferit-o Abraham Lincoln. Dar, din nenorocire pentru noi, fregata nu mai poate fi cîrmită.

— Atunci sîntem pierduţi!

— Poate, răspunse liniştit Conseil. Totuşi mai avem cîteva ore înaintea noastră şi în acest timp se pot întîmpla încă multe lucruri.

Calmul de neclintit al lui Conseil mă îmbărbăta. Am înotat cu mai multă vigoare; însă din cauza hainelor care mă strîngeau ca într-un cleşte, abia mă puteam ţine la suprafaţă. Conseil băgă de seamă lucrul acesta.

— Să-mi dea voie domnul să-i fac o tăietură la haină, îmi spuse el. Şi strecurînd un cuţit sub hainele mele, le despică de sus pînă jos.

Apoi mi le scoase cu dibăcie. În timp ce eu înotam pentru amîndoi.

I-am făcut, la rîndul meu, aceeaşi operaţie lui Conseil, continuînd să «navigam» unul lîngă altul.

Totuşi, situaţia nu era mai puţin gravă. Poate că dispariţia noastră nici nu fusese observată, şi chiar dacă ar fi fost, fregata nu putea să se întoarcă spre noi din cauza cîrmei rupte. Nu puteam nădăjdui decît în trimiterea unei bărci.

Conseil se gîndi cu sînge rece la această presupunere şi îşi făcu un plan. Ciudată fiinţă! Băiatul acesta era atît de liniştit, de parcă s-ar fi aflat la el acasă!

Am hotărît, dat fiind că singura noastră scăpare nu putea fi decît o barcă de pe Abraham Lincoln, să ne pregătim s-o aşteptăm cît mai mult timp. Şi pentru ca în aşteptarea bărcii să nu ne sleim puterile, ne-am gîndit la următoarea soluţie: în timp ce unul dintre noi va pluti pe spate, nemişcat, cu braţele încrucişate, cu picioarele întinse, celălalt va înota împingîndu-l înainte. Rolul acesta de remorcher nu trebuia să dureze mai mult de zece minute şi în felul acesta aveam putinţa să înotăm încă vreo cîteva ore, poate chiar pînă la răsăritul soarelui.

Slabă nădejde! Dar speranţa este atît de adînc înrădăcinată în sufletul omului! Şi apoi, eram doi. În sfîrşit, deşi pare de necrezut, trebuie să spun că dacă aş fi vrut chiar să-mi nimicesc orice nădejde şi să mă las cuprins de desperare, tot n-aş fi putut!

Ciocnirea dintre fregată şi cetaceu avusese loc cam pe la unsprezece noaptea. După socoteala mea, trebuia deci să rezistăm încă opt ore pînă la răsăritul soarelui — lucru care ar fi fost cu putinţă dacă puneam în practică planul nostru. Marea, destul de liniştită, nu ne obosea prea tare. Din cînd în cînd încercam să străbat cu privirea întunericul adînc, pe care-l întrerupea doar fosforescenţa provocată de mişcările noastre. Priveam valurile luminoase care se spărgeau sub mîna mea şi a căror fişie sclipitoare era acoperită de umbre plumburii. Am fi putut crede că sîntem cufundaţi într-o baie de mercur.

Pe la unu noaptea mă simţii foarte obosit. Braţele şi picioarele îmi înţepeniseră din pricina unor cîrcei puternici. Conseil mă sprijini, şi salvarea noastră nu mai atîrna acum decît de el. Curînd îl auzii gîfiind: respiraţia îi era scurtă şi repede. Am înţeles că nu va mai putea să reziste multă vreme.

— Lasă-mă! Lasă-mă! îi spusei.

— Să părăsesc pe domnul? Niciodată! strigă el. Sper să mă înec eu mai întîi.

Chiar atunci, printre norii groşi, pe care vîntul îi mîna spre răsărit, se ivi luna. Sub razele ei, marea străluci. Lumina aceea binefăcătoare ne împrospăta puterile. Ridicai capul şi privii în toate părţile. Fregata abia se mai zărea, ca o masă întunecată, cam la vreo cinci mile de noi. De bărci însă nici urmă!

Am vrut să strig, dar la ce bun, cînd ne găseam la o asemenea depărtare! Buzele mele umflate nu mai erau în stare să scoată nici un sunet. Conseil bîigui cîteva cuvinte şi mi se păru că-l aud repetînd de mai multe ori:

— Ajutor! Ajutor!

Oprindu-ne o clipă, am ascultat. Mi se părea că mai aud ceva. Şi nu puteam să fiu sigur dacă era sîngele care-mi vîjîia în urechi sau dacă era un strigăt care răspundea chemării lui Conseil.

— Ai auzit? şoptii eu.

— Da! Da!

Şi Conseil strigă din nou, cu desperare.

De data aceasta nu mă puteam înşela! O voce omenească ne răspunse. Era oare vocea unui nenorocit părăsit în mijlocul oceanului, a unei alte victime de pe vasul nostru, sau mai degrabă ne chema din întuneric o barcă trimisă de fregată ?

Conseil făcu o ultimă sforţare şi, sprijinindu-se de umărul meu, în timp ce eu rezistam cu cele din urmă puteri, ieşi pe jumătate din apă, după care căzu iar, istovit.

—