— Am văzut... şopti el, am văzut... dar să nu mai vorbim... să ne păstrăm puterile!...

Ce văzuse oare ? în clipa aceea, nu ştiu de ce, amintirea monstrului îmi reveni pentru prima oară în minte... Dar vocea?... S-au dus de mult vremurile cînd de-alde Ionas îşi găseau adăpost în pîntecele balenelor! În acest timp, Conseil mă trăgea mereu după el, ridicînd din cînd în cînd capul, privind înainte şi scoţînd cîte un strigăt, căruia îi răspundea o voce din ce în ce mai apropiată. Abia îl mai auzeam. Puterile mă părăsiseră; degetele mi se răsfirau; mîinile nu-mi mai erau de nici un ajutor, gura mereu deschisă mi se umplea de apa sărată a mării; mă cuprinse frigul. Ridicai capul pentru ultima oară, apoi mă scufundai... În clipa aceea m-am lovit de ceva tare, de care m-am agăţat. Am simţit că sînt tras la suprafaţa apei, că pieptul mi se dezumflă şi am leşinat. Îmi revenii curînd, datorită frecţiunii straşnice care mi se făcea. Am întredeschis ochii...

— Conseil! am şoptit.

— Domnul m-a sunat? răspunse Conseil.

Atunci, la lumina ultimelor raze ale lunii care apunea, am zărit o figură care nu era a lui Conseil, dar pe care am recunoscut-o îndată.

Ne găseam pe spatele unui vas submarin..

— Ned! am strigat.

— Da, domnule, Ned, în persoană, alergînd încă după premiu! îmi răspunse canadianul.

— Ai fost aruncat în mare cînd s-a ciocnit fregata?

— Da, domnule profesor, dar fiindcă sînt mai norocos decît dumneavoastră, am nimerit îndată pe o insulă plutitoare.

— O insulă?

— Da, sau, şi mai exact, am nimerit pe cetaceul dumneavoastră uriaş.

— Vorbeşte mai limpede, Ned.

— Numai acum am înţeles de ce cangea mea nu 1-a putut pătrunde şi s-a tocit de pielea lui.

— De ce, Ned, de ce?

— Pentru că monstrul ăsta, domnule profesor, e făcut din plăci de oţel!

Aici trebuie să mă opresc puţin, să-mi reîmprospătez amintirile şi să-mi controlez spusele.

Ultimele cuvinte ale canadianului pricinuiră o schimbare bruscă în mintea mea.   M-am căţărat repede deasupra fiinţei sau obiectului pe jumătate ieşit din apă, care ne servea de adăpost; l-am încercat cu piciorul. Aveam de-a face, fără îndoială, cu un corp tare, de nepătruns, şi nu cu acea substanţă moale din care sînt făcute marile mamifere marine.

Dar acest corp tare putea să fie o carapace osoasă, asemeni aceleia pe care o aveau animalele antediluviene, şi aş fi putut foarte bine să clasez monstrul printre reptilele-amfibii, cum sînt broaştele ţestoase sau aligatorii.

Dar nu! Spatele negricios pe care stăteam era neted, lucios, fără solzi. Cînd îl loveai, scotea un sunet metalic şi — mă credeţi sau nu — părea că este, dar ce spun eu, nu părea, ci chiar era făcut din plăci nituite.

Nu mai încăpea nici urmă de îndoială! Animalul, monstrul, fenomenul care dăduse de gîndit întregii lumi savante, care tulburase şi înşelase închipuirea marinarilor de pe cele două continente, trebuia s-o recunosc, era un fenomen mai uimitor încă, un fenomen ieşit din mîna omului.

Descoperirea existenţei unei fiinţe mitologice, de necrezut, nu m-ar fi uimit atît de mult. Dar să te pomeneşti dintr-o dată în faţa ochilor cu un lucru atît de uluitor, făurit de mîna omului într-un mod misterios, era ceva care te putea face să-ţi pierzi minţile!

Cu toate acestea, nu mai încăpea nici o îndoială! Ne găseam pe spatele unui fel de vas submarin, care avea, după cum am putut să-mi dau seama, forma unui imens peşte de oţel. Ned Land avusese dreptate. Conseil şi cu mine ne-am văzut siliţi să ne alăturăm părerii lui.

— Bine, spusei eu, dar atunci aparatul acesta trebuie să aibă într-însul maşini şi un echipaj care să le manevreze...

— Nici vorbă că da, îmi răspunse Ned, şi totuşi, de trei ore, de cînd stau pe insula asta plutitoare, n-a dat nimeni nici un semn de viaţă.

— Va să zică, vasul nu s-a mişcat din loc.

— Nu, domnule Aronnax, se lasă legănat în voia valurilor, dar nu porneşte mai departe.

— Totuşi ştim că e înzestrat cu o mare iuţeală. Şi, pentru că e nevoie de o maşină care să producă viteza aceasta şi de un mecanic care să conducă maşina, e sigur că sîntem salvaţi.

— Hm! făcu Ned cu îndoială. În clipa aceea, vrînd parcă să întărească cuvintele mele, se auzi o bolboroseală în partea dinapoi a acestui aparat ciudat, al cărui propulsor era cu siguranţă o elice. Vasul porni. Abia am avut timp să ne agăţăm de partea sa care se ridica cu optzeci de centimetri deasupra apei. Din fericire, însă, viteza nu era prea mare.

— Atît timp cît merge la suprafaţă, bodogăni Ned Land, n-am nimic de zis. Dar dacă îi dă prin minte să se scufunde, atunci pielea mea nu mai face nici doi bani!

«Ba încă şi mai puţin!» ar fi putut spune canadianul. Trebuia deci să intrăm numaidecît în legătură cu cei ce se aflau înăuntrul aparatului. Am cercetat partea de deasupra, căutînd o deschizătură, un capac, un «loc de trecere», ca să zic aşa; însă plăcile erau atît de bine prinse una de alta, încît totul părea neted şi uniform.

Dealtfel dispăruse şi luna şi se făcuse întuneric beznă. Acum trebuia să aşteptăm să se lumineze de ziuă, ca să găsim un mijloc de a pătrunde în interiorul vasului submarin.

Aşadar, scăparea noastră era în mîna misterioşilor cîrmaci care conduceau aparatul, şi dacă ei ar fi dorit să-l scufunde, eram pierduţi! Dar dacă aceasta nu avea să se întîmple, atunci era sigur că vom face cunoştinţă cu dînşii. Fără îndoială că dacă nu găsiseră un sistem de a-şi produce singuri aerul, trebuiau să se ridice din cînd în cînd la suprafaţa apei, ca să-l ia. Deci trebuia să existe o deschizătură care să pună în legătură interiorul vasului cu aerul.

Cît despre nădejdea de a fi salvaţi de către comandantul Farragut, trebuia să renunţăm cu totul la ea. Ne îndreptam spre apus. După socotelile noastre, viteza cu care înaintam era destul de potrivită, cam de douăsprezece mile pe oră. Elicea bătea valurile cu o regularitate desăvîrşită, ieşind din cînd în cînd la suprafaţă şi făcînd să ţîşnească apa fosforescentă la o mare înălţime.

Pe la patru