dimineaţa, aparatul îşi mări viteza. Rezistam cu greu la iuţeala sa ameţitoare, mai ales cînd valurile ne şfichiuiau faţa. Din fericire, Ned descoperi sub mîna sa un inel de prins odgoane, fixat în partea de sus a învelişului, şi izbutirăm să ne agăţăm de el.

Astfel se scurse întreaga noapte. Amintirile mele nelămurite mă împiedică să descriu pe rînd tot ce s-a întîmplat. Îmi amintesc bine de un singur amănunt: în timpul cînd marea şi vîntul se potoliseră, mi s-a părut de mai multe ori că aud nişte sunete nelămurite, un fel de armonie nedesluşită, formată din acorduri îndepărtate. Care era misterul acestui vas submarin, căruia întreaga lume îi căuta în zadar o explicaţie? Ce fel de fiinţe locuiau pe vasul acesta misterios? Care era mecanismul ce-i dădea putinţa să se mişte cu o viteză atît de uimitoare? În sfîrşit se iviră zorile. Ceaţa dimineţii ne învălui, apoi se risipi curînd. Eram gata să încep o cercetare amănunţită a învelişului care alcătuia, în partea de sus, un fel de punte, cînd am simţit că ea se scufundă încetul cu încetul.

— Ei, la naiba! strigă Ned Land, lovind cu piciorul în plăcile sonore, deschideţi odată, navigatori neospitalieri!

Dar din pricina zgomotului asurzitor al elicei, era greu să-l audă cineva. Din fericire, însă, mişcarea de scufundare încetă.

Deodată, dinăuntrul vasului se auzi un zăngănit puternic de fiare. O placă fu ridicată şi un om îşi făcu apariţia. La vederea noastră el scoase un strigăt ciudat şi dispăru.

După cîteva clipe, opt voinici cu faţa acoperită apărură pe tăcute şi ne traseră în maşina lor fantastică.

 

 

 

Capitolul VIII MOBILIS ÎN MOBILE

 

Răpirea noastră atît de neaşteptată se săvîrşise cu iuţeala fulgerului, fără ca vreunul dintre noi să-şi poată da seama de ceea ce se întîmplă. Nu ştiu ce vor fi gîndit tovarăşii mei, văzîndu-se tîrîţi în această închisoare plutitoare, dar eu am simţit cum mă trec fiorii. Cu cine aveam de-a face? Fără îndoială că era vorba de nişte piraţi de o specie nouă, care foloseau metode proprii pentru a jefui pe mare.

De abia se închise capacul îngust de deasupra noastră, cînd m-am pomenit într-o întunecime de nepătruns. La început, ochii mei, obişnuiţi cu lumina de afară, n-au putut desluşi nimic în jur. Simţii sub tălpile goale treptele unei scări de fier. Ned Land şi Conseil, împinşi cu putere din spate, veneau în urma mea. O uşă se deschise la capătul scării şi se închise apoi repede, cu zgomot, după noi. Eram singuri. Unde? N-aş fi putut spune şi nici nu-mi puteam închipui, întunericul era atît de adînc, încît nici după cîteva minute ochii nu mi se obişnuiseră cu el. Nu se zărea nici o licărire, cît de slabă, cum se zăreşte de obicei chiar în nopţile cele mai întunecoase.

Ned Land, înfuriat de felul cum se purtau cu noi, îşi dădu frîu liber mîniei:

— Lua-i-ar naiba! strigă el. Grozave gazde am mai nimerit! Parcă ar fi caledonieni! N-ar mai lipsi decît să fie şi mîncători de oameni! N-ar fi de mirare, dar, în ce mă priveşte pe mine, vă spun că n-am să mă las mîncat cu una, cu două...

— Linişteşte-te, Ned, linişteşte-te! vorbi Conseil care, ca de obicei, îşi păstra sîngele rece. Nu-ţi pierde cumpătul de pe acum. Nu ne-au pus încă la frigare.

— La frigare nu, dar la cuptor ne-au pus, răspunse canadianul. E groaznic de întuneric. Noroc că am «bowie-knife-ul»{7} la mine şi, cu toată bezna asta, am să ştiu să-l mînuiesc. Primul dintre bandiţi care va încerca să pună mîna pe mine...

— Nu te enerva degeaba, Ned, i-am spus eu. Şi nu ne face de rîs cu ieşirile astea de prisos. Poate că cineva ascultă tot ce vorbim. Mai bine am încerca să vedem unde sîntem.

Am păşit bîjbîind. După cinci paşi am dat cu mîna de un perete făcut din plăci de fier nituite. Apoi, întorcîndu-mă, m-am izbit de o masă de lemn şi de nişte scaune. Podeaua închisorii noastre era acoperită cu o rogojină de formium, care înăbuşea zgomotul paşilor. Pe pereţi n-am găsit nici urmă de uşă sau de fereastră. Conseil, care îşi începuse cercetarea pornind în partea cealaltă, se ciocni de mine, şi astfel ne-am întors amîndoi în mijlocul cabinei, care părea să aibă douăzeci de picioare lungime şi zece lăţime. Cît despre înălţimea ei, nici chiar Ned Land, cît era de înalt, n-o putea măsura.

Trecuse vreo jumătate de oră fără ca să se schimbe ceva, cînd deodată ochii noştri trecură de la întunericul de nepătruns la o lumină atît de puternică, încît în prima clipă aproape că ne orbi. Am recunoscut, după limpezimea şi după strălucirea ei, acea lumină electrică a cărei minunată fosforescenţă o văzusem în jurul vasului submarin. După ce ochii mi s-au închis fără voie, i-am redeschis şi am văzut că lumina pornea dintr-o jumătate de glob mat aşezat în tavanul cabinei.

— În sfîrşit putem vedea! strigă Ned Land, care stătea cu cuţitul în mînă, gata de apărare.

— Da, răspunsei eu, dar cu asta n-am făcut nimic, fiindcă situaţia noastră e tot atît de sumbră ca şi pînă acum.

— Ar fi bine ca domnul să aibă puţină răbdare, mă sfătui netulburatul Conseil.

Lumina apărută pe neaşteptate îmi îngădui să cercetez încăperea pînă în cele mai mici amănunte. N-am văzut altceva decît o masă şi cinci scaune fără spătar. Uşa invizibilă prin care intrasem era închisă ermetic. Nu se auzea nici un zgomot; totul părea mort. Vasul stătea oare pe loc, era încă la suprafaţă sau coborîse în adîncuri? Nu puteam să-mi dau seama.  Totuşi, globul luminos nu se aprinsese degeaba. Eram sigur că oamenii vasului aveau să apară în curînd. Doar cînd e vorba să fii dat uitării, nu mai este nevoie să ţi se lumineze temniţa.

Nu mă înşelasem. Se auzi un zgomot de zăvoare trase, uşa se deschise şi doi oameni îşi făcură apariţia.

Unul din ei era scund, cu muşchi puternici, lat în spate, cu mîinile şi picioarele mari, cap zdravăn, păr negru şi des, mustaţa stufoasă, privirea vie şi pătrunzătoare, iar din întreaga sa făptură se desprindea acea agerime proprie populaţiilor provensale din