sudul Franţei; omul acesta mărunt era dovada vie a înţeleptelor cuvinte spuse de Diderot, după care mişcările îl arată pe om aşa cum este. Fără îndoială că vorbirea îi era plină de prosopopei, metonimii şi hiperbole, lucru de care cu greu mi-aş fi putut da seama, căci faţă de mine el întrebuinţa numai o limbă ciudată, cu totul de neînţeles.

Celălalt necunoscut merită o descriere mai amănunţită. Un discipol al lui Gratiolet sau al lui Engel ar fi putut citi în înfăţişarea lui ca într-o carte deschisă. Eu însumi mi-am dat seama numaidecît de însuşirile-i de căpetenie: portul semeţ al capului şi privirea rece şi sigură a ochilor negri dovedeau încrederea în sine; pielea sa, mai mult palidă decît colorată, arăta o fire potolită, care ştie să se stăpînească; mişcarea repede a sprîncenelor sale ce se încruntau des era semn de energie şi, în sfîrşit, respiraţia puternică, pe care de obicei o au oamenii plini de viaţă, arăta, fără greş, curajul său.

Adaug că omul acesta era mîndru, că privirea-i hotărîtă şi senină oglindea gîndiri înalte şi că potrivirea desăvîrşită dintre gesturi şi expresie — cum spun fizionomiştii — vădea o sinceritate de netăgăduit.

Privindu-l, mă simţii «fără să vreau» liniştit şi sigur că întîlnirea noastră se va sfirşi cu bine. În privinţa vîrstei sale, n-aş fi putut spune sigur dacă avea treizeci şi cinci sau cincizeci de ani. Statura îi era înaltă, fruntea largă, nasul drept, gura frumos desenată, dinţii minunaţi, mîinile fine, cu degete lungi, mîini cît se poate de «psihice», cum ar spune cei ce se ocupă cu ghicitul în palmă, potrivite unei inimi pasionate. Hotărît lucru, niciodată nu mai întîlnisem un om atît de minunat. O trăsătură deosebită a feţei o formau ochii săi, oarecum depărtaţi unul de altul, şi care puteau cuprinde dintr-o dată în raza lor vizuală mai mult de un sfert din orizont. Pe lîngă însuşirea aceasta — pe care am verificat-o mai tîrziu — omul avea şi o vedere extraordinară, mai ageră decît a lui Ned Land. Cînd îşi aţintea privirea asupra unui lucru, linia sprîncenelor se frîngea, pleoapele-i grele se apropiau, înconjurînd pupilele ochilor şi strîmtînd astfel cîmpul vizual. Ce privire! Cum mărea orice lucru micşorat de depărtare şi cum te pătrundea pînă în adîncul sufletului! Cu cîtă uşurinţă străpungea pînzele de apă, de nepătruns pentru ochii noştri, şi cum vedea pînă în adîncul mărilor!

Cei doi necunoscuţi purtau pe cap berete făcute din blană de lutru, aveau picioarele încălţate în cizme din piele de focă şi erau îmbrăcaţi în haine făcute dintr-o ţesătură specială, care nu le împiedica cu nimic mişcările. Cel mai înalt dintre ei — desigur comandantul — ne privi foarte atent, fără să spună o vorbă. Apoi, întorcîndu-se spre tovarăşul său, i se adresă într-o limbă necunoscută, folosind un dialect sonor şi plăcut, în care vocalele erau rostite cît se poate de felurit.

Celălalt îi răspunse printr-o mişcare a capului şi adăugă două-trei cuvinte de neînţeles pentru mine, după care mă privi, ca şi cum m-ar fi întrebat ceva.

I-am răspuns, în franţuzeşte, că nu pricep nimic din ce spune; dar omul păru că nu mă înţelege şi din pricina aceasta situaţia deveni destul de încurcată.

— Domnul ar face bine să povestească totuşi păţania noastră, spuse Conseil. Poate că domnii vor înţelege ceva.

Am povestit toată aventura noastră, foarte răspicat şi fără să las nimic la o parte. Am spus cum mă cheamă şi care îmi este profesiunea, l-am prezentat pe Conseil şi pe vînătorul de balene Ned Land.

Omul cu privirea calmă mă ascultă liniştit, politicos, chiar şi cu o deosebită atenţie. Nimic pe faţa sa însă nu arăta că mi-a înţeles istorisirea. Cînd am sfîrşit, n-a spus o vorbă măcar.

Mă gîndii să-i vorbesc englezeşte. Poate că în limba aceasta, care este aproape universală, voi reuşi să comunic cu el. O cunoşteam pe cît cunoşteam şi limba germană, de ajuns ca să pot citi, dar nu ca s-o vorbesc fără greşeli. Or, acum trebuia să mă fac cît mai bine înţeles.

— Meştere Land, îi spusei vînătorului, e rîndul dumitale. Vorbeşti în cea mai curată englezească pe care a vorbit-o vreodată un anglo-saxon. Poate că vei fi mai norocos decît mine.

Ned nu se lăsă rugat şi începu de la capăt povestirea, pe care în parte am înţeles-o şi eu. Erau aceleaşi fapte, dar înfăţişate altfel. Din pricina firii sale iuţi, canadianul povesti cu multă însufleţire. Mai întîi protestă cu tărie împotriva faptului că a fost închis fără nici un drept, întrebînd în virtutea cărei legi era ţinut sub zăvor, aminti de habeas corpus{8}, ameninţă cu urmărirea pe acei care îl închiseseră pe nedrept, se zbătu, gesticula, strigă, se înfurie şi în cele din urmă dădu să se înţeleagă, printr-un gest grăitor, că muream de foame.

Lucrul acesta era cu totul adevărat, deşi noi aproape că îl uitasem.

Spre marea noastră uimire, ni se păru că nici Ned Land n-a fost înţeles. Vizitatorii noştri nici nu clipiră măcar; era vădit că nu înţelegeau nici limba lui Arago, nici pe aceea a lui Faraday.

Mă simţeam cît se poate de încurcat după ce desfăşurasem zadarnic toate cunoştinţele noastre filologice şi nu mai ştiam ce să fac, cînd Conseil îmi spuse:

— Dacă domnul îmi îngăduie, aş povesti şi eu întîmplarea, în limba germană.

— Cunoşti germana?

— Ca orice flamand, dacă nu vă supăraţi.

— Dimpotrivă, dă-i drumul, băiete!

Cu vocea sa liniştită, Conseil povesti pentru a treia oară peripeţiile expediţiei noastre. Dar, cu toate întorsăturile elegante ale frazelor, cu toate intonaţiile frumoase ale povestitorului, nici germana nu avu mai mult succes. În sfîrşit, am încercat să-mi reamintesc de latineasca pe care o învăţasem în liceu şi am început să povestesc în această limbă. Cred că dacă m-ar fi auzit Cicero, şi-ar fi astupat urechile şi m-ar fi trimis la bucătărie. Totuşi am scos-o la capăt. Insă cu acelaşi rezultat.

După ce şi această ultimă încercare dădu greş, cei doi necunoscuţi schimbară cîteva cuvinte în limba lor neînţeleasă şi se retraseră, fără să ne dea măcar un semn de încurajare. Uşa se închise.

— Asta-i mişelie! strigă Ned Land, înfuriindu-se pentru a douăzecea oară.