— Linişteşte-te, Ned, îi spusei eu, furia ta nu ne ajută cu nimic.

— Dar nu vă daţi seama, domnule profesor, strigă Ned, mînios, că putem muri de foame în cuşca asta de fier?

— Ei, făcu Conseil, cu puţină filozofie o putem duce încă multă vreme!

— Prieteni, le spusei eu, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Ne-am mai găsit noi altă dată în situaţii şi mai grele. V-aş ruga să mai aveţi puţină răbdare, înainte de a vă face o părere despre comandant şi despre echipajul său.

— Eu mi-am şi făcut-o, răspunse Ned. Sînt nişte ticăloşi...

— Bine! Dar din ce ţară?

— Din ţara ticăloşilor!

— Dragul meu Ned, nu prea ştiu pe unde vine ţara despre care vorbeşti, şi-ţi mărturisesc că mi-e foarte greu să-mi dau seama de ce naţionalitate sînt aceşti doi necunoscuţi. Nu sînt nici englezi, nici francezi, nici germani — iată tot ce ştim despre ei. Eu aş crede însă că atît comandantul cît şi secundul sînt născuţi în ţări sudice. Au ceva meridional în ei. Dar n-aş putea fi sigur, numai după înfăţişarea lor, dacă sînt spanioli, turci, arabi sau indieni, iar limba pe care o vorbesc îmi este cu totul necunoscută.

— Iată neajunsul de a nu cunoaşte toate limbile, spuse Conseil, sau, mai degrabă, iată ce rău este că nu se vorbeşte peste tot o singură limbă!.

— Asta nu ne-ar sluji la nimic! răspunse Ned Land. Nu vedeţi că ăştia vorbesc o limbă a lor, inventată de ei, ca să ducă la desperare nişte bieţi oameni care mor de foame? Doar în toate ţările de pe glob se înţelege ce vrei să spui cînd căşti gura, clămpăni din fălci şi din dinţi şi plescăi din buze. De la Quebec pînă la Pomotu, de la Paris pînă în partea cealaltă a Pămîntului. semnele acestea nu spun oare: «Mi-e foame, dă-mi să mănînc!?»

— Ei, făcu Conseil, unii oameni sînt mai grei de cap!

Nici nu-şi isprăvise bine vorba cînd uşa se deschise şi intră un steward. Ne aducea îmbrăcăminte şi pantaloni din aceeaşi stofă curioasă despre care am mai vorbit. Mă grăbii să le îmbrac; tovarăşii mei făcură la fel. În timpul acesta, stewardul — care părea şi mut şi surd — pregăti o masă cu trei tacîmuri.

— Iată în sfîrşit un lucru mai serios, spuse Conseil; mi se pare că începe să fie bine!

— Pe dracu! răspunse plin de ciudă Ned. Ce crezi că o să putem mînca aici? Ficat de broască ţestoasă, muşchi de rechin sau friptură de focă!

— Vom vedea îndată, spuse Conseil.

Farfuriile acoperite cu capace de argint fură orînduite frumos şi ne aşezarăm la masă. Fără doar şi poate că aveam de-a face cu oameni civilizaţi şi, dacă n-ar fi fost lumina electrică, m-aş fi crezut la «Hotel Adelphi» din Liverpool, sau la «Grand-Hotel» din Paris. Trebuie să spun totuşi că pe masă nu se găsea nici pîine şi nici vin. Apa era limpede şi proaspătă, dar era apă, lucru care lui Ned Land nu-i făcu deloc plăcere. Printre felurile de mîncare care ne-au fost aduse, am recunoscut unele specii de peşti, gătite minunat; dar celelalte mîncări, deşi aveau un gust foarte bun, nu mi-am dat seama ce sînt şi n-aş fi putut măcar să spun dacă sînt din carne sau din legume. Tacîmurile şi tot ce se găsea pe masă erau de o eleganţă şi de un gust desăvîrşit.

Fiecare obiect — lingură, furculiţă, cuţit, farfurie — era însemnat cu o literă înconjurată de următoarea inscripţie:

N

«Mişcător în elementul mişcător!» Deviza se potrivea întru totul acestui aparat submarin, cu condiţia să traduci în prin în nu prin pe. Litera N era, fără îndoială, iniţiala numelui misteriosului personaj care domnea în fundul mărilor!

Nici Ned şi nici Conseil nu-şi băteau capul cu asemenea probleme. Ei înfulecau de zor şi curînd făcui şi eu la fel. Mă liniştisem în privinţa soartei noastre, fiindcă îmi dădusem seama că gazdele n-aveau intenţia să ne lase să murim de foame.

Dar toate au un sfîrşit, toate trec, chiar şi foamea unor oameni care n-au mîncat de cincisprezece ore. După ce ne-am săturat bine, ne-a cuprins un somn de neînvins. Lucrul acesta era, dealtfel, firesc după o noapte întreagă în care ne luptasem cu moartea.

— Ah! Ce-aş mai dormi! spuse Conseil.

— Eu chiar dorm! îi răspunse Ned.

Amîndoi se lungiră pe covorul din cabină şi în cîteva clipe adormiră adînc.

Cît despre mine, am adormit mai greu; prea multe gînduri mă năpădeau, prea multe probleme mă frămîntau, prea multe imagini îmi treceau prin faţa ochilor şi nu mă lăsau să dorm! Unde ne aflam? Ce putere necunoscută ne conducea? Simţeam — sau mai curînd credeam că simt — cum aparatul se scufundă tot mai mult în adîncuri. Începui să am vise groaznice. Mi se părea că văd tot felul de animale ciudate înconjurînd vasul, cu care semănau atît de bine! Deodată m-am liniştit. M-a cuprins o toropeală plăcută şi curînd m-am cufundat într-un somn adînc.

Capitolul IX FURIILE LUI NED LAND

Nu ştiu cît am dormit; pesemne că multă vreme, fiindcă somnul ne-a alungat toată oboseala. M-am trezit cel dintîi. Tovarăşii mei dormeau buştean în colţurile în care se culcaseră.

De îndată ce m-am ridicat de pe aşternutul acela destul de tare, mi-am simţit creierul odihnit, mintea limpede şi am început să cercetez cu atenţie încăperea. Nimic nu se schimbase. Închisoarea rămăsese închisoare, iar prizonierii, prizonieri. Atîta doar că în timpul somnului nostru stewardul strînsese masa. Nimic nu lăsa să se întrezărească o schimbare apropiată a situaţiei noastre, de aceea am început să mă întreb, plin de îngrijorare, dacă nu cumva eram sortiţi de acum înainte să trăim în cuşca aceasta.

Un asemenea gînd mă îngrozea, mai ales pentru că, deşi creierul mi se eliberase de toate închipuirile chinuitoare din ajun, simţeam în schimb cum ceva îmi apăsa tot mai mult pieptul. Aerul devenise înăbuşitor pentru plămînii noştri. Cu toate că încăperea era mare, mi-am dat seama că în timpul somnului consumaserăm o bună parte din oxigenul ei. Ştiam