destul de bine că orice om respiră într-o oră oxigenul cuprins într-o sută de litri de aer, şi că aerul, încărcîndu-se cu o cantitate aproape egală de acid carbonic, devine atunci de nerespirat.

Se cerea deci fără întîrziere primenirea aerului atît din închisoarea noastră, cît şi din întregul submarin.

Mă întrebam ce face comandantul în asemenea cazuri? Obţine aerul prin procedee chimice, eliberînd cu ajutorul căldurii oxigenul din clorat de potasiu şi absorbind acidul carbonic prin potasă caustică? în acest caz, trebuia să mai aibă oarecari legături cu continentele, ca să-şi poată procura materialul necesar. Se mărginea să înmagazineze aerul la presiuni înalte în rezervoare şi să-i dea drumul apoi după cum simţea echipajul nevoia? Şi asta era posibil. Sau, folosind un mijloc mai uşor şi mai economic, şi prin urmare mai cu putinţă, se mulţumea să se ridice ca să respire la suprafaţa apei, ca un cetaceu, şi îşi reînnoia provizia de aer pentru douăzeci şi patru de ore? Orice mijloc ar fi fost ales, mi se părea că trebuie pus fără întîrziere în aplicare.

Şi pe cînd mă sileam să trag cît mai des aerul în piept, ca să pot folosi cît mai bine puţinul oxigen ce mai rămăsese, simţii deodată un val rece, îmbibat de mireasma sărată a apei. Era chiar adierea mării, încărcată de iod, care te readucea la viaţă. Am deschis gura cît am putut mai mult şi mi-am umplut plămînii cu aer curat. Atunci am simţit o uşoară clătinare, un ruliu slab, dar care se simţea totuşi. Pesemne că vasul, monstrul de fier, se ridicase la suprafaţa oceanului ca să respire, asemeni balenelor. Ghicisem deci foarte bine în ce fel se făcea aerisirea.

După ce absorbii cu nesaţ aerul, am căutat tubul de aerisire şi l-am descoperit curînd. Deasupra uşii se deschidea o gaură prin care pătrundea aerul proaspăt, primenind atmosfera încărcată din celulă.

Ajunsesem aici cu observaţiile mele, cînd Ned şi Conseil, simţind adierea binefăcătoare a mării, se treziră aproape în acelaşi timp. Se frecară la ochi, se întinseră şi se ridicară în grabă.

— Domnul a dormit bine? mă întrebă Conseil cu politeţea lui obişnuită.

— Foarte bine, i-am răspuns. Dar dumneata, meştere Land?

— Am dormit adînc, domnule profesor. Dar ce-i asta? Simt aer de mare.

Un marinar nu se putea înşela în privinţa asta, şi i-am povestit canadianului ce se întîmplase în timp ce dormise.

— Asta, spuse el, explică foarte bine mugetele pe care le auzeam cînd aşa-zisul narval se găsea aproape de Abraham Lincoln.

— Sigur, Ned, era respiraţia lui!

— Numai că, domnule Aronnax, habar n-am cît este ceasul. Nu cumva ştiţi, o fi timpul să luăm masa de seară?

— Masa de seară ? Mai degrabă prînzul, dragul meu Ned, pentru că de ieri şi pînă acum a trecut cu siguranţă o zi.

— Va să zică am dormit douăzeci şi patru de ore? se miră Conseil.

— Cred şi eu...

— N-am nimic împotrivă, vorbi Ned. Prînz sau cină, ce o fi, aştept cu plăcere pe steward, cu oricare dintre ele.

— N-ar fi rău să le aducă pe amîndouă, îşi dădu părerea Conseil.

— Adevărat, întări canadianul, avem dreptul la două mese şi sînt gata să le mănînc pe amîndouă.

— Să aşteptăm, spusei eu. Cu siguranţă că necunoscuţii aceştia nu au de gînd să ne lase să murim de foame, pentru că altfel masa de ieri nu ar fi avut nici un rost.

— Numai dacă nu cumva vor să ne pună la îngrăşat, făcu Ned.

— Nici gînd, îi răspunsei. Doar nu sîntem în mîinile canibalilor!

— Cine poate şti? spuse cu seriozitate canadianul. S-ar putea ca oamenii aceştia să jinduiască de multă vieme după o bucăţică de carne proaspătă şi atunci trei bărbaţi sănătoşi şi voinici ca domnul profesor. Conseil şi cu mine...

— Sfîrşeşte cu prostiile, meştere Land, şi mai ales nu fi pornit împotriva lor, căci s-ar putea să ne înrăutăţim situaţia!

— La urma urmei, spuse vînătorul, eu plesnesc de foame şi uite că prînzul sau cina asta nu mai vine odată!

— Meştere Land, îi răspunsei eu, trebuie să ţinem seama de regulile vasului şi mi se pare că stomacul nostru a luat-o înaintea ceasului de la bucătărie.

— Bine, să-l potrivim atunci după bucătărie, spuse liniştit Conseil.

— Ştiam că n-o să vorbeşti altfel, prietene Conseil, se supără nerăbdătorul canadian. Nu vrei să-ţi strici nici nervii, nici ficatul. Totdeauna eşti liniştit! Ai fi în stare să mulţumeşti înainte de a mînca şi să mori mai bine de foame decît să te plîngi!

— La ce mi-ar ajuta dacă m-aş plînge?

— Ei, vezi bine că ţi-ar ajuta! Măcar ai face ceva, n-ai sta cu mîinile în sîn. Dacă piraţii ăştia — şi spun piraţi din respect şi ca să nu mă pun contra domnului profesor, care nu-mi dă voie să-i numesc canibali — dacă piraţii ăştia îşi închipuie că mă vor putea ţine închis într-o cuşcă în care mă sufoc, fără să audă blestemele cu care îmi însoţesc mînia, se înşeală!... Credeţi că o să ne ţină multă vreme în cutia asta de fier?

— Ca să fiu cinstit, nu ştiu mai mult decît dumneata, Ned.

— Dar ce credeţi dumneavoastră despre toate astea?

— Cred că întîmplarea a făcut să aflăm un secret cumplit. Or, dacă echipajul submarinului are interesul să-l păstreze şi dacă acest interes este mai important decît viaţa a trei oameni, cred că existenţa noastră este în pericol. Dacă lucrurile nu stau aşa, atunci, cu primul prilej, monstrul care ne-a înghiţit ne va reda lumii locuite de semenii noştri.

— Numai dacă între timp nu ne vor înrola în echipaj, spuse Conseil, şi nu ne vor ţine astfel aici...

— Pînă în clipa în care, grăi Ned Land, vreo altă fregată mai rapidă sau mai îndemînatică decît Abraham Lincoln va pune mîna pe acest cuib de bandiţi şi ne va înălţa şi pe noi, odată cu echipajul, în vîrful catargului cel mare, ca să ne dăm suflarea din urmă.

— Ai dreptate, meştere Land! răspunsei eu. Dar, după cîte ştiu eu, nu ne-a cerut nimeni pînă acum să facem parte din echipaj, şi mi se pare că este de prisos să discutăm dinainte asupra hotărîrii pe care