— Dimpotrivă, domnule profesor, spuse Ned, care nu voia să se dea bătut; trebuie să facem ceva!

— Şi ce anume, meştere Land?

— Să ne salvăm.

— De multe ori e greu să evadezi dintr-o închisoare «pămîntească», dar să scapi dintr-o închisoare submarină asta mi se pare cu neputinţă.

— Ei, prietene Land, întrebă Conseil, ce mai ai de spus acuma? N-aş crede ca un american să se dea bătut aşa, cu una, cu două...

Vînătorul de balene tăcea, vădit încurcat. De o evadare, în împrejurările în care ne aruncase soarta, nici nu putea fi vorba. Dar un canadian este pe jumătate francez, şi meşterul Land ne dovedi aceasta prin răspunsul său.

— Deci, domnule Aronnax, începu el după cîteva clipe de gîndire, nu vă trece prin minte cam ce trebuie să facă nişte oameni care nu pot cu nici un chip să scape din închisoare?

— Nu, prietene.

— Foarte simplu; trebuie să facă pe dracu-n patru şi să rămînă în ea.

— Straşnic! zise Conseil. Tot mai bine e să fii înăuntrul vasului, decît deasupra sau dedesubtul lui.

— Da, dar numai după ce-ai aruncat afară temnicierii, paznicii şi gardienii, adăugă Ned Land.

— Ce tot spui, Ned? Te gîndeşti cu tot dinadinsul să pui stăpînire pe vas?

— Desigur, răspunse canadianul.

— Cu neputinţă!

— De ce, domnule profesor? S-ar putea să ni se ivească vreo împrejurare prielnică şi nu văd ce ne-ar împiedica să ne folosim de ea. Dacă pe vas nu sînt decît vreo douăzeci de oameni, n-o să stea în calea a doi francezi şi a unui canadian!

Mi s-a părut că e mai bine să-l las pe Ned să se scalde în apele lui decît să-l contrazic. Aşa că m-am mulţumit să-i spun:

— Să aşteptăm împrejurarea aceea, meştere Land, şi vom vedea noi ce-i de făcut. Pînă atunci, însă, te rog, mai stăpîneşte-ţi nerăbdarea, în situaţia noastră nu putem folosi decît şiretenia, fiindcă furia nu ne va duce la nimic bun. Făgăduieşte-mi deci că ai să laşi mînia la o parte.

— Vă făgăduiesc, domnule profesor, îmi răspunse Ned Land, dar felul în care rosti cuvintele acestea nu mă linişti deloc. De acum n-o să-mi mai iasă din gură nici o vorbă de mînie, n-o să mai fac nimic care să mă trădeze, chiar dacă mesele nu ne vor fi aduse la timp.

— Ţi-ai dat cuvîntul, Ned! îi aminti încă o dată canadianului.

Cu asta, discuţia noastră luă sfîrşit şi toţi trei căzurăm pe gînduri. În ceea ce mă priveşte, mărturisesc că, cu toate asigurările lui Ned, nu prea vedeam cum am putea scăpa. Nu credeam în acele împrejurări prielnice despre care vorbise Ned Land. Ca să poată fi atît de bine condus, vasul trebuia să aibă un echipaj numeros, şi asta însemna că în cazul unei lupte am fi avut prea mulţi oameni împotriva noastră. Apoi, mai înainte de toate, ar fi trebuit să fim liberi, şi noi nu eram. Nu vedeam nici cea mai mică putinţă de a fugi din cuşca aceea, atît de bine închisă. Şi dacă mă gîndeam că ciudatul comandant al acestui vas avea un secret de păstrat — ceea ce părea neîndoielnic — puteam să-mi dau seama că nu ne va lăsa să ne mişcăm liberi pe bord. Va căuta să se scape de noi prin cine ştie ce mijloace violente, sau ne va azvîrli într-o bună zi pe vreun colţ uitat al pămîntuiui? Asta nu ştiam. Toate presupunerile mi se păreau însă posibile şi trebuia să fii vînător de balene ca să poţi spera să-ţi recucereşti libertatea.

Privindu-l pe Ned Land, băgai de seamă că pe măsură ce se gîndea devenea tot mai nervos. Auzeam cum tot mai mult i se umplea gîtlejul de înjurături şi vedeam cum mişcările îi devin tot mai ameninţătoare. Se ridica şi se învîrtea ca o fiară în cuşcă, lovind pereţii cu picioarele şi cu pumnii. Iar timpul trecea, foamea ne rodea de-a binelea, stewardul nu dădea nici un semn de viaţă şi ni se părea că dacă într-adevăr avea cineva vreo intenţie bună în privinţa noastră, apoi acela uitase de noi.

Ned Land, chinuit de foame, se înfuria şi înjura tot mai mult, şi, cu toate că-mi dăduse cuvîntul, mă temeam că va izbucni în clipa în care se va găsi faţă în faţă cu vreunul din oamenii echipajului.

Mai trecură două ore, în care timp furia canadianului crescu. Chema şi striga zadarnic. Pereţii de metal erau surzi. N-auzeam nici un sunet înăuntrul acelui vas, care părea mort. Dacă s-ar fi mişcat, măcar aş fi simţit bătăile elicei. Dar pesemne că vasul se scufundase în adîncul apelor, de aceea liniştea era atît de mare, încît devenise înspăimîntătoare!

Şi cum îmi dădeam din ce în ce mai mult seama că sîntem părăsiţi, uitaţi în fundul celulei noastre, nici nu mai îndrăzneam să mă gîndesc cît timp va ţine starea aceasta. Nădejdile, pe care întîlnirea cu comandantul vasului mi le trezise, se năruiră una cîte una. Privirea calmă a omului aceluia, înfăţişarea lui mărinimoasă, nobleţea purtării sale, toate mi se şterseră din minte. Începusem să văd cu alţi ochi personajul acela ciudat, să mi-l închipui aşa cum poate era: neîndurător, crud. Simţeam că nu are în el nimic omenesc, că nu cunoaşte mila, că este un duşman înverşunat al semenilor săi, cărora le jurase o ură veşnică.

Dar avea oare să ne lase să pierim închişi în cuşca asta strîmtă, pradă nălucirilor îngrozitoare spre care te împinge foamea înverşunată? Gîndul acesta groaznic se întări atît de mult, încît simţii cum mă cuprinde o spaimă de neînchipuit. Conseil rămînea liniştit; Ned Land era în culmea furiei.

Deodată se auzi un zgomot. Pe podeaua de metal răsunară paşi, zăvoarele fură trase, uşa se deschise şi apăru stewardul. Înainte de-a putea face vreo mişcare ca să-l opresc, canadianul se şi aruncase asupra lui; îl trîntise şi-l strîngea cu putere de gît. Stewardul se înăbuşea sub mîna-i puternică.

Tocmai cînd Conseil se căznea să îndepărteze mîinile vînătorului de pe gîtul victimei,