— Linişteşte-te, meştere Land, iar dumneavoastră, domnule profesor, aveţi bunătatea de a mă asculta.

Capitolul X OMUL MĂRILOR

Cel care vorbise era comandantul vasului.

Auzindu-l, Ned Land se ridică. De îndată ce stăpînul său îi făcu un semn să plece, stewardul ieşi, aproape sugrumat şi abia ţinîndu-se pe picioare. Atît de mare era autoritatea comandantului asupra oamenilor săi, încît stewardul nu făcu nici un gest prin care să lase să se vadă ura ce o simţea împotriva canadianului. Conseil, de data asta curios, fără să-şi dea seama, iar eu, uimit, aşteptam tăcuţi deznodămîntul acestei scene.

Sprijinit de colţul mesei, cu braţele încrucişate, comandantul ne privi cu cea mai mare atenţie. Stătea oare în cumpănă dacă să ne vorbească sau nu? îi părea rău de cuvintele rostite în franţuzeşte? S-ar fi putut crede că da.

După cîteva clipe de linişte, pe care nimeni dintre noi nu se gîndea să o tulbure, comandantul ne spuse cu o voce calmă şi pătrunzătoare:

— Domnilor, cunosc la fel de bine franceza, engleza, germana şi latina. Aş fi putut deci să vă răspund chiar de la prima noastră întîlnire, dar am vrut mai întîi să vă cunosc şi apoi să chibzuiesc. Povestea dumneavoastră, pe care am ascultat-o de patru ori, şi care de fiecare dată a avut un conţinut cu totul asemănător, mi-a arătat cine sînteţi. Ştiu acum că întîmplarea m-a pus în faţa domnului Pierre Aronnax, profesor de istorie naturală la Muzeul din Paris, trimis într-o misiune ştiinţifică în străinătate, a lui Conseil, omul său de serviciu, şi a lui Ned Land, canadian prin naştere, vînător de balene pe fregata Abraham Lincoln, din flota Statelor Unite ale Americii.

Mă înclinai, în semn de aprobare; întrucît comandantul nu-mi pusese nici o întrebare, n-aveam ce-i răspunde. Omul acesta vorbea franceza curent, fără accent străin. Frazele sale erau limpezi, cuvintele exacte, uşurinţa de a se exprima remarcabilă. Dar cu toate astea «am simţit» că nu aveam în faţa mea un compatriot. El urmă:

— Socotiţi, fără îndoială, domnilor, că a trecut cam multă vreme de la prima vizită pe care v-am făcut-o. Însă, după ce am aflat cine sînteţi, am dorit să chibzuiesc asupra hotărîrii pe care o voi lua în privinţa dumneavoastră. Am stat mult la îndoială. Împrejurări nenorocite v-au adus în faţa unui om care a rupt orice legătură cu omenirea. Aţi venit să-mi tulburaţi liniştea...

— Fără voia noastră, spusei eu.

— Fără voie? întrebă necunoscutul, ridicînd puţin vocea. Cum, Abraham Lincoln mă urmăreşte fără voie în toate mările? Fără voie v-aţi îmbarcat dumneavoastră pe fregată? Fără voie mi-aţi bombardat vasul şi tot fără voie Ned Land şi-a aruncat cangea asupra lui?

Am înţeles că sub vorbele lui se ascunde o mînie abia stăpînită. Desigur însă că aveam de dat un răspuns la toate aceste învinuiri, ceea ce şi făcui:

— Domnule, i-am spus, fără îndoială că nu cunoaşteţi discuţiile care au avut loc în America şi Europa în privinţa dumneavoastră. Nu ştiaţi că numeroasele accidente, datorită ciocnirilor cu aparatul dumneavoastră submarin, au alarmat opinia publică de pe cele două continente. Nu vă mai înşir presupunerile fără număr prin care se încerca lămurirea acestui fenomen ciudat, căruia numai dumneavoastră îi cunoaşteţi taina. Dar să ştiţi că, urmărindu-vă pînă la marginile Pacificului, Abraham Lincoln credea că vînează un monstru marin puternic, de care oceanul trebuia curăţat cu orice preţ.

Un zîmbet uşor apăru pe chipul comandantului; apoi el spuse pe un ton liniştit:

— Domnule Aronnax, aţi putea afirma că fregata dumneavoastră n-ar fi urmărit şi bombardat chiar şi un vas submarin, nu numai un monstru? Întrebarea aceasta mă puse în încurcătură, fiindcă comandantul Farragut n-ar fi şovăit, ci ar fi socotit că este de datoria lui să nimicească un asemenea aparat, cum ar fi nimicit, dealtfel, şi un narval gigantic.

— Acum înţelegeţi, domnule, reluă necunoscutul, de ce am dreptul să vă privesc ca pe nişte duşmani.

N-am mai spus nimic. Ce rost mai are o discuţie, cînd forţa poate să distrugă cele mai bune dovezi?

— Am şovăit multă vreme, reluă comandantul. Nimic nu mă obligă să vă dau ospitalitate. Dacă ar fi trebuit să mă despart de dumneavoastră, nu mai aveam de ce să vă revăd. Puteam să vă urc pe puntea vasului care v-a servit de adăpost, să mă scufund în apă şi să uit că aţi existat cîndva. N-ar fi fost dreptul meu?

— Ar fi fost poate dreptul unui sălbatic, îi răspunsei, nu al unui om civilizat.

— Domnule profesor, replică cu vioiciune comandantul, eu nu sînt ceea ce dumneavoastră numiţi un om civilizat. M-am rupt de întreaga lume pentru motive pe care numai eu am dreptul să le judec; nu mai ascult deci de regulile lumii şi vă poftesc să nu mi le mai amintiţi niciodată.

Cuvintele acestea mi-au fost spuse răspicat. Ochii necunoscutului scăpărară fulgere de mînie şi dispreţ şi mi-am dat seama că omul acesta trebuie să fi avut un trecut înfricoşător. Nu numai că trăia în afara legilor omeneşti, dar se afla în afara oricărei putinţe de a fi tras la răspundere. Cine ar fi îndrăznit să-l urmărească în fundul mărilor cînd, chiar la suprafaţa lor, el putea să zădărnicească orice s-ar fi încercat împotriva lui? Ce navă ar fi fost în stare să ţină piept atacurilor submarinului? Ce cuirasă, oricît ar fi fost ea de solidă, ar fi rezistat loviturilor monstrului de metal? Nici un om nu putea să-i ceară socoteală pentru faptele sale. Toate acestea îmi trecură fulgerător prin minte, pe cînd ciudatul comandant tăcea, cufundat în gîndurile sale. Mă uitam la el cu un amestec de spaimă şi de curiozitate, aşa cum, fără îndoială, Edip se uitase la Sfinx. După o tăcere destul de îndelungată, comandantul începu din nou să vorbească:

— După cum vă spuneam, întîi am şovăit; dar m-am gîndit că propriul meu interes ar putea să se împace cu acea milă firească, la care orice făptură omenească are dreptul. Fiindcă soarta v-a aruncat pe vasul meu, veţi rămîne aici. Veţi fi liberi, dar în schimbul acestei libertăţi, care dealtfel