dreptul casei unuia dintre cei care aveau porţile mari; un om care nu era bogat dar trăia bine, îşi dăduse fata la o şcoală profesională... îl chema Costică Roşu... Era de Rusalii, sărbătoare în care morţii se cinstesc prin praznice date acasă fără slujbă şi la care se mânca pilaf din făină, din porumb dat la piatră ca să iasă doar un fel de grăunţe care erau fierte în lapte şi îndulcite cu zahăr, sau din orez. Înainte de praznic, gazda spăla pe toată lumea chemată pe picioare, obicei rămas în sat din ceaţa îndepărtată a timpului. Niculae ezită... „Păi, ţaţă Gherghino, se bâlbâi el, eu...”, dar în cele din urmă intră.

Bâlbâială asta nu era numai a lui. Casa lui Costică Roşu fără să fie mai mare decât a altor oameni bogaţi din comună, cu trecerea anilor începuse totuşi să pară că e. În primul rând curtea era de trei ori cât una obişnuită şi era plină de fanare, hambare, coteţe, grajduri, pătuluri şi căsuţe mici de porumbei, ridicate sus pe un soi de prăjini înalte cât un salcâm sau lipite de acoperişurile pătulurilor. Porumbeii împânzeau aerul când zburau, Costică avea sute, de toate culorile şi de toate soiurile, jucători şi prăsitori, ştafete, dintre cei care cântă sau dintre cei care se giugiulesc tot timpul. Se ştie că rudele acestei familii mâncau cât voiau carne dulce de porumbel. Pe o rază mare a satului nimeni nu mai creştea aceste păsări, ştiut fiind că cei care aveau puţini îi pierdeau, fiindcă se lipeau în cele din urmă de un cârd mai mare şi se amestecau şi nu-i mai puteai pe urmă nici cunoaşte şi nici aduce înapoi. De prin aceste construcţii ale gospodăriei lui Costică se zăreau coşuri de locomobile, piese detaşate de batoze, grape şi boroane mari, rotile şi cormane cu care gospodarii îşi cultivau hectarele... Dincolo de curte se întindea grădina... Părea fără sfârşit, fiindcă pe lângă pomi şi zarzavaturi era plină şi de bălării, lipane cât roata căruţii şi bozi nemaipomeniţi, ai fi zis dacă n-ai fi ştiut ce sunt, că trebuie să fie un soi de struguri, cu fructul lor negru, pe care unii ţărani îi cereau voie lui Costică să-i culeagă şi să facă din ei ţuică (atât de rea încât era de mirare că nu mureau bând o asemenea distilaţie otrăvită). Grădina dădea în râul satului pe care îl împingea mult spre mijlocul văii spre care se trecea pe un pod de lemn, cu pilonii atât de vechi încât creşteau din ei, câteodată, firişoare de iarbă şi mici flori de câmp... Găinile lui Costică Roşu ouau pe sub aceste bălării şi bozi din grădină; umblau câinii după ele şi îi vedeai nu o dată cum fug pe vale cu ceva alb în gură. Tot atât de adesea însă se auzea din Cotoceşti şi câte un trăznet de puşcă de răsunau văile şi se ştia atunci că alde Costică Roşu a mai redus cu unul numărul câinilor care dădeau târcoale orătăniilor lui. De altfel nu numai jigodiile care se apropiau astfel de gospodăria aceasta uriaşă aveau un aer hăituit. Femeile sau copiii care din cine ştie ce pricini trebuiau să împingă marea poartă de la drum a curţii aveau în ei un aer nesigur, gata s-o închidă dacă cine ştie ce semn li s-ar fi părut că face ca intrarea lor, deşi cunoscută sau dorită de unul din membrii familiei, s-ar putea să nu fie dorită de ceilalţi, sau chiar de unul singur dintre toţi, şi-atunci cel mai bun lucru era să rămâi dincolo în drum şi să aştepţi acolo să ţi se spună ce să faci. Din pricina asta erau sărbători şi obiceiuri care ocoleau casa lor. Femeile se fereau duminica în zori la cimitir, după ce se termina jelitul morţilor, să se apropie de înstărita muiere a lui Costică şi să-i ofere colacii lor mici, să nu se spună cumva că s-au dus să primească colacii ei frumoşi şi mari, sau cozonacul cu care îşi umplea coşniţa. Unele se mai apropiau, dar nu dintre cele socotite sfioase sau cu ruşine şi tot aşa se întâmpla şi de sărbătorile Rusaliilor, când grupuri de băieţi şi fete intrau prin curţi la spălatul picioarelor. Le vedeai cum ocolesc două feluri de case: pe cele prea nevoiaşe, unde ştiau că gazda o să le dea păsat de porumb rău făcut, de nu puteai să-l mănânci (şi nu intrau câteodată chiar dacă femeia, cu o înfăţişare speriată, văzând că băieţii şi fetele nu vor, ieşea la poartă şi îi chema cu gura), şi pe cele prea bogate, să nu zică pe urmă că au intrat să mănânce străchinile lor dulci de orez cu lapte, fiindcă acasă nu aveau. Cutare putea să se ducă, nu era chiar cea mai mare necuviinţă, dar pe urmă acasă ai lui îi scoteau totul pe nas, nu-i fusese, i se spunea, ruşine să intre acolo, să creadă lumea că e nemâncat? Astfel că, bogatul şi săracul se pomeneau la sărbătoarea morţilor făcând amândoi acelaşi gest de umilinţă, ieşind lângă stâlpul porţii şi chemând în şoaptă: Florico, Gheorghe, hai veniţi!

Astfel intrase şi Niculae în ziua aceea în marea curte a lui Costică Roşu. Fusese ultimul chemat, în curte mai erau şi alţi băieţi şi fete, cei mai mulţi desculţi (Rusaliile cădeau în iunie), toţi foarte veseli şi gata să se supună obiceiului. În mijlocul curţii gazda pregătise două căldări mari cu apă fiartă, în timp ce rudele o ajutau pe muierea lui Costică aducând pelin din fundul grădinii. Presărară iarba argintie în jurul căldărilor şi făcură acelaşi lucru până la scara pridvorului, să calce băieţii şi fetele pe ea când aveau să urce şi să se aşeze la masă – şi spălatul picioarelor începu. Spălau cele două femei, bătrâna şi nora, şi trecu apoi la căldare, cu mânicile şi rochia sumese, şi fiica. Şcoala ei profesională n-o scutea de treburi în casă, asta nu însemna că ea se omora cu ele. Era o fată cu mişcări încetinite şi stăruitoare şi când începu să spele, după