nu lua în seamă păcatul, o să treacă vremea şi lumea o să uite”. „Nu se poate, răspunse hotărât tânărul paroh, trebuie să plec.” Şi plecase. În locul lui veni altul, dar timp de câteva luni Catrina nu se mai putuse duce deloc la biserică. În ziua aceea, şi apoi în prima duminică după plecarea tânărului paroh, nu mâncase nimic şi stătuse toată ziua în pat, potrivnică şi neclintită. După vreun an reîncepu să se ducă regulat la biserică şi apoi după încă un an starea de dinainte îi reveni. Din când în când însă tot o mai auzeau în casă, aşa din senin, cu privirea năpădită brusc de o lumină ciudată: „Ce-o mai fi făcând părintele Alexandru!” „N-o mai fi putând de dorul tău! îi răspundea atunci Moromete batjocoritor. În locul tău aşi pune caii la căruţă, l-aşi lua pe Albei să-i mâie şi m-aşi duce după el: Părinte, uite-mă şi pe mine, i-aşi zice.” Şi adăuga subliniind cu umerii neputinţa dar şi renunţarea lui de a înţelege ce e în capul unei femei: „Uite-aşa!” Fetele chicoteau şi aici parcă s-ar fi putut zice că dragostea mamei pentru părintele plecat i-a adus în suflet destulă lumină ca să-i ajungă toată viaţa şi să-l ierte deci pe Moromete pentru lucrul acela pe care îl făcuse în timpul războiului când se dusese la Bucureşti. Era neîndoielnic, mai ales când o auzeau spunând cât de frumoase erau odăjdiile acelui preot şi ce bine îi stătea cu ele, spre deosebire de cel care venise, care cu toate că nu era nici el bătrân, dar nu era aşa înalt şi subţirel ca părintele Alexandru şi nici n-avea ochi aşa mari şi frumoşi ca ai lui.

 

VI

În schimb însă, Niculae, fără să arate vreodată că ţine cu maică-sa, începuse cam de pe atunci să facă aşa cum îi spusese ea, să se înstrăineze adică de tatăl său şi cu timpul chiar să vorbească din ce în ce mai puţin cu el. Trăgea cu urechea la vuietul întâi îndepărtat al războiului, apoi din ce în ce mai apropiat, pentru ca apoi chiar să vadă cu ochii trecând peste sat în valuri, unul după altul, rostogolindu-se spre apus, întâi nemţii în fugă, şi apoi ruşii după ei... După care se făcu iar linişte şi contingentele mai vechi începură să se întoarcă în sat. Cei mai tineri rămâneau însă mai departe sub arme, fiindcă pentru ei războiul abia începea.

Când băgă de seamă, Moromete încercă să-şi recâştige fiul şi începu prin a-l lăsa în pace cu muncile, ştiind, desigur, cât de mult îl chinuia pe băiat să-l pui la muncă şi că era suficient să-i dai cartea în mână ca să faci din el un miel. Dar mai credea el oare în carte după ce atâţia ani îl silise să nu se mai apropie de ea? Mai credea, sau mai bine zis nu încetase o clipă să nu creadă şi să nu citească pe furiş, fiindcă niciodată nu se petrecuse cu el acea contopire cu lucrul pe care i-l dădeai să-l termine şi nu reuşise să facă din el un băiat priceput, asemănător cu alţi copii din sat care se dovedesc încă de la o vârstă crudă nemiloşii ţărani ce vor deveni nu peste mai mult de zece ani, adică să se însoare, să vorbească tare, să înspăimânte un bou cu un pumn făcându-l să scotă un răsuflu scurt pe nări după o lovitură dată în spate, să-şi înjure nevasta cu acel amestec de sentimente în care autoritatea şi dragostea se schimbă în cursul chiar al unui singur cuvânt spus şi să facă să se afle că ştie, dacă o să fie nevoie, să pună mâna pe măciucă şi să dea fără şovăială la cap oricui ar îndrăzni să se lege sau să-i fure ce este al lui, chiar şi un cap de aţă.

Îl trimitea de pildă să măture oborul şi să dea coceni la iapă, care fătase. Niculae se ducea în obor dar tatălui i se părea pesemne că durează prea mult acest măturat şi răcnea: „N-ai auzit, mă, să dai coceni la iapă?” Niculae lăsa maturatul şi se ducea după coceni şi la întoarcere, cu ei în braţe, ocolea o furcă aruncată acolo cine ştie de cine. „Ridică, mă, chiorule, furca aia de jos, nu vezi că o să te înţepi în ea?”, se auzea iar de pe undeva de unde îl urmărea vocea tatălui şi Niculae se apleca să lase cocenii jos şi să ridice furca, şi atunci se apropiau paşii din locul unde se auzea vocea şi Niculae parcă ar fi avut capul de lemn, astfel de sunet scotea palma ca de curea lipindu-se de tidva lui.

Îşi revenise cu încetul şi ajunse flăcău, şi îl sprijinea acum atent pe tată în toate treburile, dar tot nu se purta în mod obişnuit, în privire întârzia să-i apară, ca la ceilalţi, acea strălucire aprinsă când pe dinaintea lui îşi legăna trupul o fată sau o muiere tânără; rămânea umbrită ferind vechea strălucire de pe vremea când era elev şi ca nişte găini bete se învârteau fetele în preajma lui, fără ca el să le vadă. Iar cele care ştiau prea multe aveau expresii de nelinişte când îl priveau, ca şi când vederea acestui flăcău le-ar fi amintit cu spaimă că ele pierduseră de mult ceea ce el încă păstra, deşi era băiat: credinţa că dincolo de poartă se găseşte o grădină şi în grădină se găsesc încă neculese florile nevinovăţiei. Ele se tăvăliseră însă de mult în aceste flori şi ştiau că pentru ele grădina îşi schimbase pentru totdeauna înfăţişarea.

Cam prin vremea când Moromete începuse să-l lase în pace cu treburile, o fată îl prinse totuşi în capcană. Trecea într-o dimineaţă de sărbătoare prin Cotoceşti (cătunul în care erau adunate aproape toate neamurile lui Aristide), îl trimisese taică-său să ia un dublu de la cineva care nu vrea să-l mai aducă îndărăt, şi pe drum îl chemase la un moment dat peste o ulucă glasul şoptit al unei muieri care îl chema să intre înăuntru. Era în