Dar nu se ducea, cu toate că uneori întârzia până după miezul nopţii şi pe Catrina o apuca neliniştea îndârjită, că putea în felul acesta să rămână fără el. Nu cumva s-o fi dus de tot? Dacă nu se mai întoarce? În asemenea clipe părea înghesuită de îndoieli dacă făcea bine ceea ce făcea. Tot ameninţându-l în felul acesta şi neascunzându-i ura pe care i-o purta putea într-o zi să-l facă să nu se mai întoarcă. Asta era una. Şi în afară de asta anul acela al morţii lui părea tot atât de îndepărtat ca şi al ei, zece ani diferenţă mai mult sau mai puţin nu mai însemnau nimic de la o anumită vârstă în sus, iar pe de altă parte, cum de uitase ce zicea Cristos, că trebuie să ierţi greşiţilor noştri de şaptezeci de ori câte şapte? Încât valul de ură, fără să-şi micşoreze puterea, se retrase totuşi din purtările mamei şi fu acoperit cu rugăciuni, fără ca prin asta să devină mai blândă. Domnul Cristos nu i-a gonit pe negustori din templu lovindu-i cu frânghia? N-o îmblânzi nici măcar Alboaica (această fată care avea atâtea daruri) venind ea acum pe la Moromeţi, cu intenţia neascunsă de a o potoli pe mama ei la care ţinea.

Aducea cu ea ba un copil, ba altul, fiindcă ieşeau din fiinţa ei copiii cum ies fructele dintr-o ramură tânără (avusese noroc că Albei al ei nu nimerise pe front şi venea des pe acasă), făcuse vreo patru. Catrina rămase neînduplecată, dar cu atât mai statornică pe drumul bisericii şi când dintr-o vorbă a cuiva sau cine ştie din ce pricină, mai ales de pildă când îi ajungeau la urechi clevetiri că degeaba se duce ea la biserică, că n-o să ajungă ea în rai după cum a trăit când era tânără, aprindea candela sub icoana lui Cristos din perete, se lăsa la pământ şi îşi pleca foarte tare fruntea într-o umilinţă atât de totală încât se vedea că nu mai simţea şi nu mai auzea pe nimeni în jur; stătea aşa ceasuri întregi fără să i se audă glasul, cu umerii încovoiaţi şi cu trupul sprijinit în genunchi şi în pumni. În acest timp fetele treceau prin casă cu treburi, dar n-o turburau din rugăciunea ei chiar dacă o căuta sau o striga cineva la poartă. Se ducea una din ele şi spunea că nu e acasă, să vie mai târziu, acuma e plecată... Duminicile arăta ea cel mai bine, îi străluceau ochii când se întorcea de la biserică şi adesea strălucirea aceasta ţinea şi a doua zi şi a treia zi. A patra, a cincea şi a şasea zi se întuneca iar, dar venea iar duminica şi fetele o vedeau pe drum cum se întorcea cu alte muieri, veselă de parcă se întorcea de la o nuntă, ţinând mănunchiul de busuioc în mână parcă nu ca pe o floare de evlavie păstrată în amintirea slujbei, ci de triumf, menită parcă altor amintiri. „Ce slujbă a ţinut azi părintele Alexandru, spunea ea adresându-se celor două fiice şi lucirea ochilor îi creştea brusc întinerind-o. În loc să staţi aici cu ăsta bătrânul (ăla nu era deloc bătrân, dar ea se credea în acele clipe fată mare şi nu mai vedea în el decât un sfrijit care se mira că putea să-i fie bărbat), mai bine aţi veni şi voi acolo să auziţi şi voi cum arată părintele Alexandru cu mâna spre cer!”

Acest părinte Alexandru de care vorbea ea şi care venise în locul părintelui Provinceanu, îmbătrânit, ţinea, spre supărarea celor doi dascăli, slujba de la începutul până la sfârşitul ei, fără să sară nimic, şi nu înţelegea să revină asupra acestui obicei cu care el, încă de la început, preot tânăr şi neştiutor, venea de pe băncile facultăţii de teologie şi voia să-l introducă aici într-o biserică ţărănească. Ajunseseră cu anii să se certe şi Catrina luă bineînţeles partea preotului. Dascălii săreau răspunsurile, preotul revenea asupra lor silindu-i s-o ia de la capăt, iar lumea din biserică băga de seamă şi la sfârşit se amestecau şi îl întrebau pe parohul cel tânăr: „Ce este, părinte, de ce nu vă înţelegeţi? Fiţi şi sfinţia-voastră înţelegător, sunt şi ei dascăli bătrâni şi cântă amândoi bine”. Asta era adevărat, cel puţin unul din ei avea un glas care vara se auzea prin uşa bisericii până la pod, ai fi zis că îngerul cobora asupra lui şi îl înzestra în orele acelea cu o astfel de voce frumoasă, înaltă. Ca om însă, acest dascăl era cam grăbit, avea treabă acasă, şi se învăţase cu preotul cel bătrân să termine slujba în cel mult un ceas şi jumătate.

Pe de altă parte iarna nici femeile nu răbdau să stea mult în biserică şi preotul rămânea cam izolat, dar nu se dădu bătut. Făcu rost de lemne, încălzi soba de fontă şi continuă să ţină slujba aşa cum înţelegea el. Când pleca, Catrina îl însoţea spre centrul satului, în văzul tuturor. „Frumoasă slujbă mai ţii, părinte”, îi spunea ea şi se mai descreţea la faţă şi se făcea şi el mai vesel. Mergeau împreună până în centru şi acolo Catrina se oprea, preotul o lua spre casa lui şi ea le aştepta din urmă pe muierile cu care venise, să continue drumul.

Cu timpul începu să cunoască bine viaţa părintelui cel tânăr şi aşa se face că într-o zi se întoarse cu obrajii roşii de indignare. Aflase chiar de la el că n-o ducea bine cu preoteasa, că o prinsese cu unul din învăţători (era şi ea învăţătoare) şi că se dusese la protopop şi îi ceruse să-l mute din Siliştea în altă comună, nu mai putea sta aici. „Părinte, şoptise atunci Catrina Moromete (şi povestind scena acasă, în clipa aceea îi ţâşniră lacrimile), nu pleca, părinte,