ochi şi îi povesti lui Moromete ruşinea, dar el nu se grăbi deloc să se ducă „în vale” şi să-l pedepsească pe bătrân. „Dă-l în masa de smintit, spuse Moromete flegmatic şi mai adăugă ceva care părea cu totul lipsit de noimă în clipele acelea: lasă-l că moare el mâine-poimâine şi te împaci tu cu Mariţa!” „Eu cu ea? strigase mama scoasă din minţi. În deal la cimitir şi tot nu mă împac.”

Se împăcase chiar înainte să moară bătrânul, se pomeniseră după vreun an cu Mariţa şi cu Albei la ei la poartă pentru împăcăciune, fiindcă Mariţa născuse un băiat şi vroia să facă nunta, şi nu se putea nuntă cu părinţii certaţi. Bătrânul îmbătrânise rău de tot, tremurau nădragii pe el, avea peste nouăzeci de ani şi tot se mai uita chiorâş la nora lui, dar avusese loc şi nunta şi nici Mariţa nu prea îl mai lua în seamă, fiindcă bunicul e bunic şi mama e mamă, el avea să se ducă şi nu putea să trăiască certată cu neamurile.

Catrina se îmblânzi, mai ales că Albei îi săruta mâna şi nu era zi să nu trimeată pe cineva, sau să vie chiar el şi s-o întrebe ce mai face.

 

V

Şi iată că Parizianu răspândi în sat ceea ce aflase de la fi-său. La început Moromete nu observă, dar zilele în care în casă începu să nu se mai facă ba focul în sobă, ba mâncarea să fie bună de dat doar la porci, ba să lipsească de dimineaţă şi până seara atât mama cât şi fetele, începură să se ţină lanţ. „Bă, strigă Moromete cu glasul lui cu care altădată băga groaza în toţi, ce e cu voi? Vă omor pe toţi.” Dar nu se mai sperie nimeni, fetele îi arătau dosul, iar mama se îmbrobodea îndelung în faţa oglinzii şi rostea chiar înaintea lui, cu un glas în care răzbunarea ţâşnea cu violenţă ca dintr-o fântână, izmenindu-se ca să-i imite glasul lui din clipa aceea, topit adică de dragostea lui mălăiaţă pentru feciori: Măi copiilor! Măi copiilor!

Fetele însă nu se înţeleseseră cu mama, ele ştiau una şi bună că orice-ar fi zis tatăl lor acolo la Bucureşti, cei trei n-aveau să se mai întoarcă şi asta era singurul lucru care le interesa. Încât după ce trecu un an, se potoliră şi începură să se poarte iar bine cu tatăl lor, cu atât mai mult cu cât, deşi era război, Moromete continua să câştige mereu cu drumurile lui la munte şi le dădea bani să-şi cumpere de zestre. Catrina însă continua să spună că o să se ducă „la ailaltă în vale” şi cu timpul prinse ură şi pe fete. Cuvintele „mă duc la ailaltă în vale” începură să revină în gura ei încărcate de ameninţări întunecoase („o să vedeţi voi!”), stârnind până la urmă în cele două surori o înverşunare surdă împotriva „Alboaicei” care nu se ştie ce-i spunea ea când se ducea pe acolo de reuşea s-o tragă parcă cu aţa. „Mă duc la ailaltă în vale” începu să însemne în glasul mamei că se ducea la cealaltă fiică, spre deosebire de astea de aici, pe care le făcuse cu Moromete şi care „îi semănau” că primeau bani de la el în loc să-i dea peste mână.

Ce-o atrăgea acolo „în vale” atât de tare? Amintirea primului ei bărbat, cu care nu trăise decât câteva luni, a tinereţii care se dusese, a casei în care se întorcea în zori de la cel de-al doilea bărbat la care ţinuse şi unde născuse a doua oară? Sau cu adevărat ura ei împotriva bărbatului era aşa de mare încât chiar se gândea să spargă casa şi să-i lase? Chiar nu mai putea fi dres traiul lor nici cu preţul unei vieţi care îi lega şi care, orice s-ar fi zis, era acolo sigură în bătătură, cu casa şi cu cele două loturi şi fără cei trei? Cei trei nu mai erau, ce mai vroia? „Păi asta credeţi că e în toate ale ei?” se mira câteodată Moromete, dar răspunsul Catrinei care nu întârzia arăta că tatăl se ferea şi că se simţea totuşi încolţit de ceva nemilos care nu numai că nu-l ierta dar ameninţa să se ţină de el cu o îndârjire din ce în ce mai mare şi să nu-l lase nepedepsit până în clipa morţii. „Ai crezut că n-o să auzim, spunea mama cu obrajii arzând în flăcări de duşmănie nepotolită. Toată viaţa ne-ai minţit până n-ai mai putut nici tu şi te-am crezut, şi ce ţi-ai zis: «Ia să mă duc eu la feciori, că a venit vremea!»“ Ridica pumnul în aer şi ameninţa: „Nu scapi tu numai cu atât, că o să mă duc eu la ailantă în vale. N-o să mă duc acuma, ştiu eu când o să mă duc!” „Ei, când o să te duci?” mai răspundea Moromete curios, fără să-şi dea seama că nu mai avea în spate o familie în care cuvintele şi gesturile lui să fie încărcate cu înţelesuri cu atât mai adânci şi mai de temut, cu cât erau menite să ţină în cumpănă porniri atât de diferite şi de neîmpăcat venind de la nişte copii care ei înşişi aveau nevoie, chiar în fiinţa lor oarbă, de un stăpân care să nu ţină la nici unul din ei dar să-i ţină totuşi pe toţi în frâu. Acum însă, silit să ţină doar la cei care îi rămăseseră, nu ştiuse să ţină aşa cum ar fi trebuit şi cea dintâi care se răzvrătise împotriva lui era chiar mama, care ar fi trebuit să-l înţeleagă.

„O să mă duc când o să intri în anul morţii şi o să începi să zaci, răspunse Catrina speriindu-le până şi pe fete, care încercară să o potolească, dar nu cu prea mare convingere, fiindcă ştiau că pământul e în mâinile ei şi ţinea de puterea ei la care cât să dea. Iar fetele astea, să prind eu vreuna că stă lângă tine, o brazdă de pământ dacă o să vază de la mine!”

Moromete ieşea afară