casă, stăpânită acum de o ură care nu se mai vedea, însă mai ameninţătoare, fiindcă tocmai în acea vreme se mai petrecuse în familia ei ceva care părea parcă menit s-o aţâţe şi mai tare. Războiul nu stinge nimic între oameni, aşa cum o flacără mai mare nu stinge una mai mică, ci dimpotrivă, parcă o înteţeşte. Ce se mai întâmplase încă?

În prima ei căsătorie Catrina se măritase cu un băiat de care nimeni nu-şi mai aducea aminte, unul al lui Năfliu, nu era nici el mai mare decât ea, nici nu făcuse armata, murise apoi repede de apă la plămâni, lăsând-o văduvă în plin război (era vorba de primul război) şi cu o fată pe care o născu după moartea lui. Se apucase, acest băiat, să sape un gropan, să-şi facă o fântână în fundul grădinii şi nu-şi dăduse seama cum intrase răcoarea în el şi îl pusese la pat o oftică fulgerătoare, în câteva săptămâni se prăpădise. Catrina venea în Siliştea-Gumeşti dintr-un cătun vecin, dintr-o familie numeroasă dar nu săracă şi, după moartea tânărului ei bărbat, vru să se întoarcă la ai ei, şi să ia bineînţeles şi fetiţa cu ea, dar socrul, bătrânul Năfliu, care nici el nu era un om sărac, îi spuse să stea la el, sau în orice caz, dacă voia să plece şi să se mărite cu altul, ceea ce n-avea dreptul s-o împiedice sau s-o învinuiască, atunci să-i lase măcar fetiţa, nu imediat, se înţelegea de la sine, ci după ce avea mai întâi s-o alăpteze şi s-o înţarce. Catrina rămase, dar nu aşteptă prea mult cu alăptatul fetiţei şi începu să lipsească nopţile de acasă, spre furia socrului, care era silit să tacă, de frică să nu rămână pentru totdeauna fără fetiţa fiului său (singurul pe care îl avusese).

Se află în curând cine era cel de la care se întorcea ea în zori şi cu care foarte repede de altfel născu un copil de văduvie: primarul satului, un bărbat şi el la fel de tânăr, pe care însă lipsa unei mâini îl scutise de armată şi de război. Nu fusese nici o înţelegere între ea şi primar, acesta nu-i făgăduise nimic în ceea ce privea căsătoria şi de altfel ea nu-i ceru nimic. El însă se purtă într-un fel neaşteptat, câţiva ani mai târziu, când se termină războiul şi se făcu reforma agrară, îl trecu pe bărbatul ei printre eroii căzuţi pe front şi îi dădu un lot mare de opt pogoane ca văduvă de război, iar copilul, de astă dată un băiat, îl luă el, ca s-o lase liberă, să se mărite fără copii – ştia şi el că socrul vroia fetiţa.

De ce se purtă primarul atât de neobişnuit cu ea şi n-o luă mai degrabă de nevastă din moment ce acceptă să-i ia copilul? Se spunea că el ar fi vrut, că ţinea la ea şi la copil, dar că s-ar fi opus părinţii lui, oameni într-adevăr foarte bogaţi, tatăl fiind unul din proprietarii mari ai pădurii Cotigeoaia şi al încă unui mare număr de pogoane de vie şi de câmp şi că trebuia să ia una la fel de bogată dintr-un sat vecin, cu ameninţări că dacă nu se supunea îl goneau de acasă şi partea lui de avere i-o dădeau fratelui mai mic, la care de altfel părinţii şi ţineau mai mult. Se mai spunea că în ceea ce privea copilul, primarul se înţelesese singur cu viitoarea nevastă şi că în faţa acestei situaţii părinţii nu mai ziseră nici ei nimic...

Cu opt pogoane de pământ Catrina se mărită repede cu Ilie Moromete, proaspăt întors de pe front şi împroprietărit el însuşi cu un lot mare. Fetiţa rămase bătrânului Năfliu „în vale”, adică acolo unde îşi trăise Catrina anii de dinaintea vârstei de douăzeci. În noua căsătorie născu două fete şi un băiat, adică pe Tita, pe Ilinca şi pe Niculae, iar între timp fetiţa „din vale” crescu şi ea şi într-o zi se mărită.

Măritişul acesta căzu ca un trăsnet peste capul mamei şi se petrecu în acelaşi an când cei trei fugiră de acasă. Fata nu spusese nimănui nimic şi pur şi simplu adusese într-o seară în casa bunicului pe unul Albei, un flăcău înalt şi spelb, cu mâinile lungi, dulgher de meserie, dar foarte sărac, lucru care aproape că o năuci pe Catrina. Se duse la ea în aceeaşi seară, intră în casă şi îi spuse fetei aceste cuvinte: „Bine, fă, Mariţo, mă-ta sunt eu, fa, sau cine sunt?” Adică cum era cu putinţă să se ascundă până într-atât de mama ei că nici măcar s-o întrebe şi pe ea ce zice de flăcăul pe care vrea să-l ia nu vrusese, măcar aşa, de ruşine pentru mă-sa care o crescuse şi care îndurase cu ea s-o facă mare?! Or, tocmai asta era, că n-o prea crescuse, că socrul ei Năfliu era cel care avusese grijă de ea şi că fata se cam îndepărtase de maică-sa. „Ieşi afară că te împuşc”, răcni atunci bătrânul ducând mâna la grinda casei şi într-adevăr luând de acolo o puşcă de vânătoare cu care se ducea el după iepuri, clămpănind din ea şi ieşind furios pe urmele fostei neveste a fiului său, a cărei purtare din tinereţe se pare că n-o putuse uita niciodată; acum însă venise ziua răzbunării.

Se luă după ea cu puşca aceea în mână şi de pe prispa casei ţinti spre umbra fugară a mamei care alerga spre poartă să scape şi trase în ea bubuind în noapte, drăcuind şi înjurând. Toată partea aceea a satului se sculă în picioare în hămăitul câinilor şi bătrânul o urmări pe uliţă şi mai trase o dată în ea şi dacă ar mai fi avut cartuşe pe cele două ţevi ar fi continuat s-o împuşte în felul ăsta până ar fi nimerit-o. Norocul Catrinei fusese că bătrânul era prea furios şi arma îi tremura prea tare în mâini, altfel nu se ştie dacă alicele lui pentru iepuri nu i-ar fi găurit cumva spinarea. Bineînţeles că mama veni acasă cu groaza în