Chiar atunci ceva cade cu putere în Tava Mare.

— Grozav! spune ea. Sper că-i o cutie mare de ibuprofen.

Dar nu e o cutie mare de ibuprofen. E o capră. O capră care arată ciudat. De fapt, o capră de plastic. Cu o gaură în ea, ca să poată fi pusă la frigare. În gură are un pliculeţ, iar în pliculeţ e un bilet.

Pentru austeritate, scrie în el. Astăzi, fără capră. Pentru autenticitate, puneţi capra falsă la proţap şi ocupaţi-vă de ea ca şi cum ar fi adevărată. Ţineţi-o mult deasupra focului, ca să n-o ardeţi. În eventualitatea topirii, stingeţi focul. În eventualitatea arderii, părăsiţi incinta, plasticul care arde poate să scoată fum dăunător sănătăţii.

Pun capra falsă la proţap, iar Janet se aşază pe bolovan, cu capul în mâini.

21

În dimineaţa următoare îmi vine din nou rândul să golesc pungile cu Resturi Menajere Umane, pungile cu gunoi şi punga de pe fundul orificiului lucios de metal, unde îşi pune Janet articolele femeieşti folosite.

Bat la uşa Zonei ei Separate.

Janet scoate pungile – toate sigilate, etichetate şi gata de dus.

— Uită-te la mine, spune ea. Sunt o altă femeie.

Ies cu punga albă de gunoi obişnuit într-o mână şi cu punga comună mare şi roz cu Resturi Menajere Umane în cealaltă.

Merg de-a lungul stâncii albe, după care o iau pe cărarea marcată de punctul mic şi galben de pe pin etc. etc.

Pe uşa locuinţei mobile a lui Marty e un bilet.

Din cauza unor întâmplări dincolo de puterile noastre, nu mai suntem aici, scrie în el. Dar vrem să ştiţi cât de mult v-am apreciat patronajul. Cât despre motivul pentru care nu mai suntem aici, nu-l vom comenta, fiindcă suntem peste acest gen de lucruri. Peste unii oameni. Unii oameni sunt şerpi. Pentru unii oameni, cincisprezece ani de serviciu bun şi credincios nu înseamnă nimic. Tot ce putem spune e să vă păziţi dracului spatele.

Tot binele şi mulţumim pentru amintiri,

Marty şi Jeannine şi micul Eddie

Pe urmă uşa se dă în lături.

Marty şi Jeannine şi micul Eddie stau în cadrul ei, cu geamantanele în mâini.

— Salut şi la revedere, spune Marty. N-aveţi decât să vă goliţi pungile cu căcat în magazie.

— Zău, Marty, zice Jeannine. Hai să-ncercăm să avem o atitudine pozitivă, da? O să ne fie bine. Oricum eşti prea bun pentru cloaca asta. Am spus dintotdeauna că eşti prea bun pentru cloaca asta.

— De fapt, Jeannine, spune Marty, când am primit slujba asta ai zis c-am avut noroc că mi-au dat totuşi ceva de lucru, din cauza dislexiei.

— Păi, iubitule, chiar eşti dislexic, zice Jeannine.

— N-am negat niciodată că sunt dislexic, spune Marty.

— Scrie cuvintele şi numerele de-a-ndoaselea, îmi spune Jeannine.

— De ce mi te-ntorci împotrivă, Jeannine? zice Marty. Eu îmi pierd serviciu’ şi tu mi te-ntorci împotrivă?

— Of, Marty, nu mă-ntorc împotriva ta, spune Jeannine. N-o să încetez să te iubesc doar fiindcă ai necazuri. La fel cum nici tu n-ai încetat să mă iubeşti, chiar dacă am şi eu necazuri.

— I se umple gura de salivă, îmi zice Marty.

— Marty! spune Jeannine.

— Ce e? zice Marty. Tu poţi să spui că sunt dislexic, dar eu nu pot să spun că ţi se umple gura de salivă?

— Marty, te rog, spune ea. Te porţi ca un om nebun.

— Nu mă port ca un om nebun, zice el. Doar că mi te-ntorci împotrivă.

— Pentru mine să nu-ţi faci griji, tati, spune copilul. Eu n-o să mă-ntorc împotriva ta. Şi n-am nici o problemă să mă-ntorc la şcoala de dinainte. Chiar nu am.

— A avut nişte necazuri cu câţiva puşti ordinari la şcoala unde-a fost înainte, îmi spune Marty. De-aia l-am mutat. Deşi nu există lucru pe care să nu poţi să-l rezolvi, nu-i aşa, băiete? De fapt, cred că i-a prins bine. L-a-nvăţat ce-nseamnă să fii tare.

— Cu condiţia să nu mă mai lege nimeni de boiler, spune copilul. Partea aia chiar nu mi-a plăcut. Frate, cu toţi şobolanii ăia.

— Nu prea cred că erau şobolani, zice Marty. Mai mult ca sigur că erau pisici. Pisicile îngrijitorului. Dacă mă-ntrebi, cred că era întuneric în sala boilerului şi nu puteai să deosebeşti pisica de şobolan.

— Îngrijitorul n-avea nici o pisică, spune copilul. Şi-a zis c-am avut noroc că n-au început şobolanii să mă muşte prin pantaloni. Din cauza mirosului de budincă. De când m-au prins copiii de boiler şi mi-au turnat budincă în pantaloni.

— Au fost în aceeaşi zi? zice Marty. Şobolanii şi budinca? Cred că nu mi-am dat seama că au fost amândouă în aceeaşi zi. Frate, cred c-ai învăţat o groază despre cum să te ţii tare în ziua aia.

— Aşa cred, spune copilul.

— Dar nimic care să te depăşească, zice Marty.

— Nimic care să mă depăşească, spune copilul şi clipeşte des, în timp ce i se umplu ochii de lacrimi.

— Of, Dumnezeule, zice Marty şi i se umplu şi lui ochii de lacrimi. E momentu’ s-o luăm din loc, ai mei. Cred că asta a fost. Să ne luăm rămas-bun. Rămas-bun de la Casă, Dulce Casă.

Dau ocol locuinţei mobile şi se îmbrăţişează tustrei, după care îşi târăsc geamantanele pe cărare.

Mă duc la Centrul de Dejecţii şi pun Dejecţiile noastre pe cântar. Vâr actele şi taxa în cutia pe care scrie Acte şi Taxe. Arunc gunoiul în tomberonul pe care scrie Gunoi şi Resturile Menajere Umane în tomberonul pe care scrie Resturi Menajere Umane.

Îmi pare rău pentru Marty şi Jeannine, şi mai ales îmi pare rău pentru copil.

Încerc să mi-l închipui pe Nelson legat de un boiler într-o încăpere întunecoasă şi plină de şobolani.

Plus că unde ne mai ducem noi, Izolaţii, de-acum încolo să fumăm, s-o ardem pe chestii grele sau să bem