22

Înapoi în peşteră, Janet lucrează cu sârg la ideograme.

Când intru, arată spre Zona mea Separată şi spune pe muteşte: fax.

Mă uit la ea. Se uită la mine.

Spune pe muteşte: Cristoase, du-te. Pe urmă ţine o mână la nivelul genunchiului, ca să-l sugereze pe Nelson.

Mă duc.

Dar nu e pentru mine, e pentru ea.

Se pare că faxul dnei Foley nu funcţionează? începe mesajul de însoţire. Vă rog să-i transmiteţi documentul alăturat.

Vă aduc la cunoştinţă, scrie în faxul alăturat, că am făcut tot ce-a depins de mine cu privire la fiul dumneavoastră, şi din punctul meu de vedere am avut o negociere excelentă, deşi unora ar putea să li se pară dezavantajoasă, zece ani nici măcar nu înseamnă atât de mult, dacă te gândeşti la toate lucrurile rele pe care le-a făcut. Însă a fost relativ satisfăcut, după anumite emoţii iniţiale, cum ar fi plânsul pe perioade limitate, şi mi-a mulţumit pentru munca grea pe care am depus-o, deşi nu chiar cu aceste cuvinte, dat fiind că era destul de – vă daţi seama – supărat. Ca observaţie personală, daţi-mi voie să spun cât de rău îmi pare, dar şi că, prin raportare la marele proiect al erelor geologice, zece ani nici măcar nu înseamnă atât de mult.

Cu sinceritate,

Evan Joeller, Esq.

Iau faxul şi i-l dau lui Janet, care-l citeşte aşezată pe buştean.

Citeşte destul de încet.

După ce termină într-un târziu, are o expresie de om scos din minţi şi preţ de o clipă mă gândesc că o să distrugă toată peştera, dar în loc de asta o şterge într-un colţ şi începe să se prefacă zor nevoie că mănâncă gândăcei.

Mă apropii şi-i pun o mână pe umăr, gen: Te simţi bine?

Îmi împinge mâna brutal şi se preface mai departe că prinde şi mănâncă gândăcei.

Chiar atunci cineva îşi iţeşte capul.

Un tip tânăr, cu cap rotund şi ochelari scumpi.

— Bibby, ia dă-mi-l pe Cole, spune el. Să-l vadă şi el. Cole-Cole, vezi? Uite, te ţine tati.

Un căpşor de copil apare lângă al tatălui.

— Nu-i ca lumea, Cole? spune tatăl. Nu te bucuri că te-au adus mami şi tati aici? Ţii minte ce ţi-a zis tati? Despre cum trăiau oamenii în peşteri?

— Nu trăiau, zice băieţelul. Te înşeli.

— Bibby, l-ai auzit? spune tatăl. A zis că mă-nşel. Despre oamenii care trăiau în peşteri.

— Am auzit, zice o femeie de afară. Cole, oamenii chiar au trăit în peşteri. Tati nu se-nşală.

— Tati se-nşală întotdeauna, spune băieţelul.

— A zis că mă-nşel întotdeauna, spune tatăl. Ai auzit? Ţi-ai notat? În agenda cu amintiri? Că tot pomeneam de vorbitul răspicat! Unde nu sunt eu atât de răspicat. N-ar începe Norm şi Larry să cârâie dac-aş fi atât de răspicat?

— Păi n-ar avea cum să-ţi strice, spune mama.

— Ştiu, crede-mă, zice tatăl. De-asta am şi spus-o. Ştiu foarte bine că-mi pot permite să vorbesc mai răspicat. Făceam o glumă. O ironie la adresa mea.

— Vreau să te înjunghii, tati, spune băieţelul. Cu o sabie ascuţită, atât eşti de bou.

— Ha ha! zice tatăl. Dar nu uita, Cole-Cole, stiloul e mai puternic decât sabia! Ţii minte? Ţii minte că te-am învăţat asta? N-ar fi mai bine să compui o poezie jignitoare, dacă ai ceva negativ de transmis despre mine? Abia asta e puterea adevărată! Bibby, ai auzit ce-a zis? Şi pe urmă ce-am zis eu? Ai notat tot? Ai păstrat şi ambalajul de la îngheţata pe băţ? L-ai băgat în buzunarul de la coperta a patra a agendei cu amintiri şi ai consemnat cât de drăguţ arăta când o mânca?

— Cum te cheamă? urlă băieţelul la mine.

Mă ghemuiesc de frică şi încep să ţip în colţ etc. etc.

— Cum te cheamă, am zis! zbiară băieţelul la mine. Te urăsc!

— Ştii ce, Cole-Cole? spune tatăl. Hai să nu folosim cuvântul „ură“, bine, amice? Ţii minte ce ţi-am zis? Despre ura care e creionul negru şi urât şi iubirea care e creionul roz? Şi ţii minte ce ţi-am spus despre gongul care bate? Şi ţii minte că ţi-am vorbit despre oamenii răi de demult, care ardeau vrăjitoare, şi cât de cumplit trebuie să fi fost pentru vrăjitoare, care erau de fapt doar nişte bătrânici înfricoşate, care făcuseră greşeala de-a fi prea inteligente pentru vremea în care trăiau?

— Nu eşti acceptabil! ţipă copilul la mine.

— Ha ha, o, Doamne! spune tatăl. Bibby, pe asta ai prins-o? Ai scris-o? Ne imită. Fiindcă i-o spunem, da? Notează cât e de furios. Uite ce roşu e la faţă! Uite cum dă din picioare. Frate, da’ chiar e fiert. Cole, stai bine la stăruinţă. Ţii minte cum ţi-a povestit tati despre omuleţul care a putut? Cum încerca toată lumea să-l păcălească şi să nu-i dea ce i se cuvenea, şi cum până la urmă şi-a ieşit din pepeni şi a pus piciorul în prag şi i s-a făcut pe plac? Ţii minte ce ţi-am povestit despre Chief Joseph, care nu se oprea niciodată din mers? Ca el eşti. Micul meu războinic curajos. Bibby, dă-i o cutie cu suc. Şi vezi că-i iese un muculeţ din năsuc.

— Isuse Cristoase, bombăne Janet.

Îi arunc cea mai aspră privire.

— Ce-a fost asta? zice tatăl. Îmi pare rău, n-am auzit. Ce-ai spus adineauri?

— Nimic, spune Janet. N-am spus nimic.

— Te-am auzit foarte clar, zice tatăl. Ai spus „Isuse Cristoase“. Ai spus „Isuse Cristoase“ din cauza a ceea ce am spus eu despre muculeţul din năsucul lui fiu-meu. Ei bine, în primul rând, îmi pare rău dacă muculeţul din năsucul unui băieţel ţi se pare scârbos, e cât se poate de normal, dac-ai avea un copil, ai şti şi tu, iar în al doilea, de când vorbesc oamenii din peşteri engleză şi ştiu de Isus Cristos? Oamenii din peşteri n-au trăit înaintea lui Isus Cristos, dacă nu mă-nşel?

— Sigur că atunci au