Felinarele de pe străzi s-au aprins, şi s-ar fi zis că urma să plouă – era genul de vreme care-i provoca Juliei misterioasele ei dureri de cap. Eram obosit dup-o zi lungă şi stresantă, ajunsesem în faza de „poţi s-o iei şi-n mână, că nu-mi pasă“ şi, dacă şeful nostru cel mare-ar fi fost oricine, în afară de Trevor Doolan, mi-aş fi băgat picioarele-n ea de treabă şi m-aş fi dus acasă, la ce mai rămăsese din puiul tandoori luat c-o seară înainte la pachet, aş fi tras un râs bun la toate cuplurile-alea gen Sharon şi Wayne din serialul Întâlnire pe nevăzute, după care-aş fi văzut dac-aveau chef de-o bere Gonzo şi-alţi câţiva dintre băieţi. Din păcate, îl aveam şef pe Trevor Doolan, care mai era, pe deasupra, şi-un detector de minciuni ambulant dat naibii, şi luni mi-ar fi băgat o-ntrebare ca o sondă-n rect, încă de la prima oră, la care n-aş fi putut răspunde cu nici un chip, decât dac-aş fi urmat pe bune „firul“ celebrului Fred Pink. Ar fi fost ceva de genul: „Descrie-mi nenorocita de-alee, fii bun, Edmonds…“ – sau asemănător. Cum evaluarea mea urma să fie-n noiembrie, iar ancheta-n cazul Malik trebuia finalizată-n două săptămâni, trebuia să stau şi eu cu limba-nfiptă adânc în curu’ lui Doolan. Aşa c-am lălăit-o mai departe-n jos pe Şoseaua Westwood, uitându-mă în stânga, uitându-mă în dreapta, doar-doar o zăream, nenorocita de-Alee Slade. Să fi fost desfiinţată, m-am întrebat, de pe vremea lui Fred Pink şi pân-acum, iar terenul, cedat dezvoltatorilor imobiliari? Consiliul municipal mai face de-astea, uneori, cu binecuvântarea noastră, a cetăţenilor – aleile despărţitoare îi cam stau în gât. Am ajuns până la capătul şoselei, acolo unde trece A2, autostrada, pe lâng-un parc, şi mi-am aruncat chiştocul ţigării într-un canal colector. Un tip cu nasul buşit stătea la volanul unei ambulanţe de la St John şi mi-a trecut prin minte să-l întreb dac-auzise de Aleea Slade, numai că tot eu m-am gândit: Mai dă-o-n mă-sa! – şi-am luat-o înapoi spre maşina mea, unde-o lăsasem. Poate beam şi-o bere scurtă la Vulpea şi Copoii, m-am gândit. Să-mi exorcizez din minte spectrul Juliei.

Pe la jumătatea drumului de-ntoarcere, pe Şoseaua Westwood în sens invers, am dat peste-o altercaţie între un inspector de trafic de-un metru cin’ze’-şi-ceva şi doi bulumaci cât casa, nişte dulapuri de oameni, cu cel puţin juma’ de metru mai înalţi, care purtau nişte veste galbene fosforescente şi stăteau cu spatele-ntors către mine. Şantierişti – n-aveau ce altceva să fie. Nici unul dintre cei trei n-a observat că m-apropiam de ei, din spate.

— Păi, atunci, carneţelu’ matale greşeşte, i-a spus Primul Şantierist inspectorului de trafic, împungându-i nodul de la cravată cu degetul. Noi n-am ajuns aici decât după ora patru, pricepi?

— Eram aici, a şuierat printre dinţi inspectorul de trafic – şi era leit şeful ăla de sindicat polonez, Lech Wałęsa27, numai c-avea mustaţa şi mai pe oală. După ceasul meu…

— Cesuleţu’ matale te-nvaţă la prostii, a zis al Doilea Şantierist.

Inspectorul de trafic s-a făcut stacojiu la faţă.

— Ceasul meu e foarte precis!

— Eu sper c-o să dai bine la tribunal, a zis Primul Şantierist, pentru că juriile detestă un singur lucru şi mai tare decât inspectorii de trafic – şi-anume, inspectorii de trafic mărunţei, privatizaţi, care se cred nişte mici Napoleoni.

— N-are nimic de-a face cât de-nalt sunt eu cu parcările flagrant de ilegale.

— Aoleu, cuvântu-ăla cu f!, a exclamat al Doilea Şantierist. Adică se proferează injurii. Şi nici măcar o dată nu mi-a spus „domnu’“. Eşti o ruşine, să ştii matale, pentru acu’ ăla de cravată.

Inspectorul de trafic a mâzgălit ceva-n carnetul de amenzi, a rupt păginuţa şi-a vârât-o sub ştergătorul de parbriz al unei dube albe murdare, alături de care stăteau cu toţii.

— Aveţi paisprezece zile să plătiţi, după care vi se-ntocmeşte dosar penal.

Primul Şantierist a smuls de pe parbrizul maşinii procesul-verbal de amendă, şi l-a frecat de turul pantalonilor şi l-a făcut ghem în pumn.

— Foarte duri sunteţi, le-a spus amândurora sosia lui Lech Wałęsa, dar tot o să trebuiască să plătiţi.

— Hai, nu zău? Pentru c-am auzit şi-unul, şi-altul că ne-ai cerut să te mituim. Sau n-am auzit aşa?

— Zău c-a pretins cin’zeci de lire, a zis al Doilea Şantierist, încrucişându-şi braţele. Nu mi-a venit să-mi cred urechilor. Tu ţi-ai putut crede urechilor?

Inspectorului de trafic nu i-a rămas decât să-ngaime:

— N-am pretins aşa ceva! – cu bărbia deja tremurându-i.

— Doi contra unu’. Mizeria se prinde uşor, amice pervers. Gândeşte-te la pensia matale de nimic. Fă ce-ar face-un om inteligent – întoarce-te şi du-te…

— Eu am auzit altceva, le-am spus tuturor – şi-amândoi şantieriştii s-au răsucit pe călcâie. Şi-anume, instigare la mărturie falsă şi constituirea de grup infracţional organizat, în vederea împiedicării justiţiei să-şi urmeze cursul.

Cel mai în vârstă dintre cei doi şantierişti avea nasul borcănat şi era chel. Celălalt, mai tânăr, semăna c-un capăt de morcov pistruiat, cu nişte ochi ca două stafide, foarte apropiaţi unul de altul. Ăsta, ultimul, a scuipat un gogoloi de gumă de mestecat pe trotuarul rămas liber dintre el şi mine.

— Plus infracţiuni legate de murdăritul străzii, am adăugat.

Nas-Borcănat a făcut un pas înainte şi m-a privit de sus:

— Şi matale eşti…?, a vrut să ştie.

Acuma, nu sunt eu cel care să se bată cu pumnii-n piept, dar m-am călit în răzmeriţele de la Brixton28 şi-am obţinut o recomandare pentru bravură în Bătălia de la Orgreave29. E nevoie de mai mult decât de-un tencuitor chelios ca să mă facă pe mine să mă scap în pantaloni de frică.

— Inspector principal Gordon Edmonds, Secţia de Investigaţii Criminale, Poliţia din