Valea Tamisei30, am zis, trecându-mi legitimaţia pe sub nasul individului. Ce vă sugerez eu: ridicaţi de pe jos şi-amenda, şi guma de mestecat; urcaţi-vă în furgoneta voastră de to’ căcatu’ şi duceţi-vă unde vă duceţi; iar luni, faceţi bine şi plătiţi-vă amenda. Numai aşa mă convingeţi să nu vin peste voi marţi, c-un audit fiscal. De ce faceţi mutrele-astea? Nu vă place cât de politicos vorbesc… domnule?

Inspectorul de trafic şi eu ne-am uitat la ei pân-au plecat de-a binelea. Mi-am aprins o ţigară şi i-am oferit una şi sosiei lui Lech Wałęsa, dar el a dat din cap că nu voia.

— Nu iau, dar mulţumesc, în tot cazul. M-ar omorî nevastă-mea. Cică m-am lăsat.

La el, cânta găina – deloc nu mă surprindea. I-am spus:

— Nu prea merită, nu, toată treaba? – la care, el şi-a lăsat în jos carnetul de-amenzi.

— La mine, la dumneata sau treaba cu căsătoria?

— Şi la unul, şi la altul, am zis, deşi mă gândeam numai la el. Să fim în serviciul marelui public britanic.

A ridicat din umeri, zicând:

— Măcar dumneata mai ajungi, câteodată, să-l iei la şuturi pe câte unul.

— Cine, moi? Eu? Băiatu’ model pentru poliţia-n slujba comunităţii – eu sunt ăla.

O sosie de-a lui Bob Marley s-a îndreptat exact către noi. Inspectorul de trafic a făcut un pas într-o parte, nu şi eu. Minunea-cu-Zulufi a trecut razant pe lângă mine, un singur centimetru provocator lipsind să ne ciocnim. Interlocutorul meu s-a uitat la ceas.

— Doar ce s-a-ntâmplat să treci pe-aici, domnu’ inspector principal?

— Da şi nu, i-am spus. Căutam o străduţă lăturalnică – Aleea Slade se cheamă, dar acuma nu mai sunt sigur nici că există măcar. Dumneata o ştii, cumva?

Sosia lui Lech Wałęsa mi-a aruncat o privire care a părut încurcată, la prima vedere; pe urmă, a zâmbit, a făcut un pas într-o parte şi-o volută-reverenţă, ca un magician de doi bani, mimând că scotea din pălărie-o alee îngustă, ca o fantă printre două case. Aleea făcea o cotitură la stânga după vreo douăzeci de paşi – cel puţin, aşa se vedea la lumina unei lămpi nevolnice, atârnate undeva, sus de tot.

— Cum, asta e?, l-am întrebat.

–– Ăhă. Uite şi pancarta cu denumirea – şi-a făcut semn cu degetul către latura casei din dreapta, pe care, cu siguranţă, se afla o pancartă veche şi pătată, inscripţionată cu ALEEA SLADE.

— Fire-aş al naibii să fiu!, am exclamat. Probabil c-am trecut chiar pe lângă ea.

— Păi aşa se-ntâmplă. O faptă bună merit-o alta, la fel. Haide, mai bine du-te de-acum, nu le da nici o clipă de tihnă răufăcătorilor, şi-aşa mai departe. Ne mai vedem pe-aici, domnu’ poliţist.

În spaţiul îngust de pe-alee, aerul era mai rece decât afară, pe strada mare. Am ajuns la prima cotitură, unde aleea o cârmea spre stânga şi mai mergea drept alţi vreo cincizeci de paşi, după care o cârmea la dreapta. Văzută de sus, probabil că Aleea Slade ar fi părut o jumate de zvastică. Era flancată de ziduri înalte pe toată lungimea ei, fără nici o fereastră care să se fi deschis către ea. Un paradis pentru hoţi, nu altceva! Şi secţiunea din mijloc am parcurs-o, numai ca să pot să mă uit în ochii ca două mărgele ai şefului cel mare Doolan şi să-i spun: Am inspectat fiecare palmă, domnule, din Aleea Slade, şi n-am găsit nimic, al naibii să fiu, domnule. Din acelaşi motiv, am şi dat peste o uşiţă neagră, de fier, cam pe la jumătatea secţiunii de mijloc, pe mâna dreaptă. Invizibilă era, până nu ajungeai fix în dreptul ei. Îmi ajungea doar până la gât şi n-avea mai mult de şaizeci de centimetri lăţime. Acuma, şi eu, ca majoritatea oamenilor, sunt multe lucruri – suporter al celor de la West Ham United, obsedat cu mediul de pe insula Sheppey, bărbat proaspăt divorţat şi singur, debitor cu card de credit, care-i datoram Prietenului meu Flexibil31 două mii de lire sterline-n momentul respectiv şi cât s-ar mai fi adunat –, dar sunt şi poliţai şi, poliţai fiind, nu pot să văd o uşă care se deschide către o arteră de circulaţie publică fără să verific dacă e sau nu-ncuiată. Cu-atât mai puţin, dacă se mai şi întunec-afară. Uşiţa neagră, de fier, n-avea clanţă, nici mâner, în schimb, când mi-am apăsat palma pe suprafaţa ei de metal, ce să vezi?, a naibii uşă s-a deschis fără efort, de parcă asta şi aştepta. M-am aplecat puţin, cât s-arunc o privire-năuntru…

Ei, şi unde mă gândeam c-aveam să găsesc o amărâtă de curte interioară, am dat peste-o grădină lungă, terasată, cu trepte şi copaci, care ducea către o casă mare. Sigur, grădina părea oarecum neîngrijită, cu buruieni, boscheţi şi-altele asemănătoare, plus că iazul şi stufărişul care-l înconjura văzuseră şi vremuri mai bune – dar îţi cam tăia respiraţia când o vedeai, chiar şi-aşa. Încă mai avea trandafiri înfloriţi, şi ditamai zidurile care o-mprejmuiau probabil că ţinuseră arborii fructiferi adăpostiţi, pentru că-şi păstraseră cea mai mare parte a frunzişului. Şi casa – Doamne, iartă-mă! Un adevărat conac era. Mai grandioasă decât toate celelalte case din jur, pe jumătate acoperită de iederă roşie. Ferestre mari, înalte, scări pe care trebuia să urci ca s-ajungi la uşa de la intrare – tot ce-i trebuia. Draperiile erau trase, dar casa, chiar şi-aşa, părea să sclipească, învelită c-o glazură ca de vanilie-n lumina târzie a-nserării. O minune, nu altceva. Costa o căruţă de bani, precis, mai cu seamă de când preţurile spaţiilor de cazare se umflaseră ca drojdia, în ultima vreme. Şi-atunci, de ce oare – de ce, Doamne? – lăsaseră proprietarii uşa de la grădină deschisă, de putea orice neica-nimeni să intre nestingherit şi să-şi facă mendrele prin ograda lor? Probabil că nu erau în toate minţile. Nici vreo alarmă-mpotriva