hoţilor nu părea să existe, din cât reuşeam eu să văd. Ăştia chiar că mă călcau pe nervi, pentru că, ia ghici – oare cine venea s-adune cioburile sparte, când erau vandalizate casele bogătaşilor? Noi, băieţii-n albastru. Aşa c-am luat la pas poteca pietruită, ca să-i ţin stăpânului casei o predică despre cum trebuia s-aibă şi singur grijă de siguranţa propriei case.

Dădeam să pun mâna pe bătătorul de la uşa din faţă, când am auzit o voce calmă şi suavă, întrebându-mă:

— Pot să vă fiu de folos cu ceva? – şi m-am întors, ochii căzându-mi pe-o femeie aflată la baza treptelor.

Să fi fost cam de-aceeaşi vârstă cu mine, cu bombeuri în toate locurile unde se cuvenea să i se vadă, pe sub cămaşa bărbătească lălâie, de pe vremea bunicului, şi pantalonii de grădinărit cu care era-mbrăcată. Arăta ca o bucăţică bună, chiar şi-n cizmele de cauciuc pe care le purta-n picioare.

— Inspector principal Edmonds, de la poliţia din Valea Tamisei, am zis, coborând scările-napoi. Bună seara. Sunteţi proprietara imobilului de faţă, doamnă?

— Da, eu sunt… Chloe Chetwynd – şi mi-a întins mâna cum fac femeile gestul, cu degetele strâns lipite şi-ncheieturile lor îndreptate-n sus, de ţi-e şi greu să le strângi mâna ca lumea; dar tot i-am remarcat verigheta. Cu ce pot să v-ajut, domnule inspector… ăăă… vai, Doamne!, iertaţi-mă, dar numele dumneavoastră… acum l-am auzit, acum l-am şi uitat.

— Edmonds, doamnă Chetwynd. Inspector principal…

— Desigur, eu… – şi Chloe Chetwynd a făcut un gest, fluturându-şi mâna prin dreptul capului, după care mi-a pus întrebarea standard: S-a întâmplat ceva?

— Încă nu, doamnă Chetwynd, nu s-a întâmplat nimic; dar, dacă nu vă puneţi o-ncuietoare la uşiţa de colo, de la grădină, ceva o să se-ntâmple. Putea fi oricine-n locul meu. Gândiţi-vă şi dumneavoastră.

— Aoleu, da, uşiţa! – şi Chloe Chetwynd şi-a dat la o parte de pe faţă o şuviţă de păr auriu, parcă dat cu ceară. Avea un… un soi de… sistem de prindere cu sârmă, care-a ruginit, şi m-am gândit s-o repar cumva, dar cu moartea soţului meu, care a fost în iunie, totul s-a cam… dat peste cap.

Asta, da, explica multe lucruri.

— Bine, ăăă… îmi pare rău să aflu de pierderea dumneavoastră, dar un eventual hoţ v-ar face viaţa un iad mult mai… dat peste cap decât e-acum. Cine mai locuieşte aici cu dumneavoastră, doamnă Chetwynd?

— Numai eu sunt, domnule inspector principal. A mai stat sora mea cu mine două săptămâni după ce-a murit Stuart, însă are şi ea familia ei la King’s Lynn. Şi mai e femeia care vine pentru curăţenie, de două ori pe săptămână, dar atât. Eu, şoarecii, plus ce-or fi toate alea, care fac să trosnească pereţii noaptea – şi mi-a oferit un sfert de zâmbet nervos, care, de fapt, nu era deloc un zâmbet.

Florile-nalte şi vineţii s-au mişcat.

— Aveţi câine?, am vrut să ştiu.

— Nu. Câinii mi se par cam… nu ştiu cum să spun… ca nişte sclavi?

— Sclavi, ne-sclavi, tot sunt mai buni, când vine vorba de siguranţă, decât nu-ştiu-ce „sistem de prindere cu sârmă“. Eu mi-aş face rost de-o încuietoare din cea cu triplă canelură, sus, la mijloc şi jos, pe ramă de oţel. Oamenii uită c-o uşă nu-i mai rezistentă decât îi permite rama ei să fie. O să vă coste ceva, dar cu siguranţă că un eventual jaf o să vă coste mai mult.

— O-ncuietoare… cu ce, cu triplă capelură?, s-a mirat Chloe Chetwynd, muşcându-şi buza de jos.

Dumnezeule mare!, cu bogătaşii n-o scoţi la capăt.

— Uitaţi, avem la secţie un furnizor la care apelăm. E din Newcastle-upon-Tyne, aşa că n-o să pricepeţi din ce-o să vă spună decât o vorbă din cinci, dar îmi datoreaz-o favoare. Se poate foarte bine să treacă pe-aici mâine-dimineaţă, dacă-l sun în seara asta. Vreţi să-i dau telefon?

Chloe Chetwynd a scos un oftat profund, ca un personaj dintr-o dramă.

— Vai de mine! – sunteţi atât de-amabil? V-aş rămâne-ndatorată. N-a fost niciodată punctul meu forte să bricolez prin casă, din păcate.

Până s-apuc eu să-i răspund, nişte zgomote ca de paşi grăbiţi au răsunat de pe-o latură a casei. Doi copii aveau s-apară, fugind cât îi ţineau picioarele – cel puţin aşa mi s-a părut. M-am şi urcat, instinctiv, pe treapta cea mai de jos, ca să le las locul liber s-alerge…

… dar ecourile paşilor s-au risipit, şi-atât. Or fi fost copiii din vecini, plus cine-ştie-ce impresie-acustică. Şi totuşi, Chloe Chetwynd s-a uitat la mine c-o privire mirată şi-a zis:

— I-aţi auzit şi dumneavoastră?

— Sigur că i-am auzit. Copiii vecinilor, presupun?

A părut nesigură, şi nimic n-a mai avut nici o noimă, preţ de câteva clipe. Supărarea, probabil, făcuse din ea un pachet de nervi. Şi n-avea cum s-o ajute faptul că moştenise-o vechitură de căsoi cu aer de cavou. Mi-a părut rău că n-o abordasem cu mai multă înţelegere ceva mai devreme, aşa că i-am dat cartea mea de vizită şi i-am spus:

— Uitaţi, doamnă Chetwynd, ăsta-i numărul meu direct, în caz de… ceva, orice.

Mi-a luat-o din mână şi s-a uitat la ea fugitiv, după care şi-a strecurat-o în buzunarul pantalonilor de grădinărit. Lipită de pulpă, cum ar veni. A zis:

— Foarte amabil din partea dumneavoastră. Mi-e şi… mă simt deja mai în siguranţă.

Iedera cea roşie s-a scuturat.

— Suferinţa-i ticăloasă, i-am spus. E-o nenorocită, dacă-mi permiteţi eufemismul. Face ca totul să fie şi mai greu decât e…

Nu mă puteam hotărî ce culoare de ochi avea Chloe Chetwynd. Albaştri. Cenuşii. Ca naiba de-nsinguraţi.

— Pe cine-aţi pierdut, domnule inspector?, m-a întrebat ea.

— Pe mama. De leucemie. De mult de tot.

— Nu exist-aşa ceva, „de mult de tot“.

Mă simţeam eu acuma cel investigat.

— Soţul dumneavoastr-a murit în vreun accident?, am întrebat.

— Nu. De cancer pancreatic. A trăit mai mult decât îi