dăduseră iniţial doctorii, bietul Stuart, dar… până la urmă, ştiţi cum e… – şi soarele care scăpăta i-a scos în relief puful cel mai fin de deasupra buzei de sus. A-nghiţit cu efort şi s-a uitat la propria încheietur-a mâinii, ca şi cum ar fi avut un ceas acolo, deşi n-avea. Vai de mine!, a zis tot ea, ce târziu s-a făcut. V-am reţinut deja prea mult, domnule inspector. Daţi-mi voie să vă conduc înapoi la pârdalnica de uşă neîncuiată.

Am trecut împreună pe sub un arbore care-şi risipise o mulţime de frunzuliţe-n forma unor evantaie. Am cules, de la marginea pajiştii, un fir de iarbă care-mi ajungea până la talie.

— Vai de mine şi de mine!, a oftat doamna Chetwynd. Nu-i aşa c-am lăsat-o, biata grădină, într-o paragină de nedescris?

— Ei, dacă-i luată puţin la mână, se pune la punct imediat.

— O să trebuiască s-o iau la o mie de mâini, ca să fac puţină ordine într-o asemenea junglă.

— Mă surprinde faptul că nu apelaţi la un grădinar, am zis.

— Am avut unul, un polonez, dar, după ce-a murit Stuart, a plecat în căutarea unor oportunităţi în carieră. Cu tot c-o maşină Flymo de tuns iarba, nou-nouţă – la care, am întrebat:

— Şi? Aţi raportat furtul? – dar ea şi-a privit unghiile şi-a zis:

— Pur şi simplu, n-aş mai fi putut suporta vânzoleala. Plus c-aveam atâtea lucruri spre care să-mi îndrept atenţia. Sigur că sună lacrimogen ce spun, dar…

— Îmi pare rău că n-am ştiut. Ca să vă pot ajuta…

— Sunteţi foarte amabil, a zis ea, după care, în timp ce treceam printr-un fel de structură din grătare de lemn, de care atârnau flori albe şi purpurii, a-ntrebat: Dacă nu sunt prea băgăreaţă, aţi intrat pe Aleea Slade cu treburi poliţieneşti şi-aţi găsit uşa de la grădină? Sau eraţi, pur şi simplu, în trecere, întâmplător?

Celebrul Fred Pink îmi ieşise din minte, încă din momentul în care pusesem piciorul în acea grădină.

— Întâmplător, cu treburi poliţieneşti, am zis.

— Vai de mine… Sper că nu-i vorba de ceva ieşit din comun de neplăcut.

— Ieşit din comun de fără noimă, din câte bănuiesc – doar dacă, nu cumva, numele Norah Grayer sau Rita şi Nathan Bishop vă spun ceva, câtuşi de puţin. Vă-ntreb aşa, la nimereală.

Chloe Chetwynd s-a încruntat:

— Norah Grayer… nu. Bizar nume. Şi cei doi Bishopi sunt acea pereche cumva, soţ-soţie, care prezintă matinalul de la ITV?

— Nu, i-am răspuns. Nu vă faceţi griji. E-un fel de mică saga la mijloc.

Ajunseserăm la capătul aleii pietruite, dar Chloe Chetwynd, în loc să-mi deschidă uşa mică, neagră, de fier, să ies pe-alee, s-a cocoţat pe-un zid nu foarte înalt, de lângă un cadran solar, şi-a zis c-o şiretenie de vulpiţă:

— Cum-necum se face, domnule inspector, agenda vieţii mele sociale frenetice a rămas goală pentru această seară. Dacă sunteţi în dispoziţia necesară, poate-mi povestiţi şi mie saga de care vorbiţi.

De ce m-aş fi grăbit s-ajung în apartamentul meu ca o celulă? Mi-am scos pachetul de ţigări din jacheta de piele.

— Îmi daţi voie? Şi pot să vă ofer şi dumneavoastră?

— Da, vă dau voie; şi, da, puteţi să-mi oferiţi şi mie. Mulţumesc.

Aşa că m-am cocoţat şi eu lângă ea, pe zidul acela jos, i-am aprins o ţigară şi mi-am aprins una şi mie.

— Aşa, deci, am zis. Partea-ntâi. Rita şi Nathan Bishop, mamă şi fiu, locuiau în partea de oraş dinspre gară şi-au dispărut în 1979. S-au făcut investigaţii la vremea respectivă, dar, când ofiţerul care s-a ocupat de caz a aflat că Rita Bishop era înglodată-n datorii până peste cap şi c-avea rude la Vancouver, a presupus c-o ştersese cu tot cu fiu, iar cazul s-a răcit, cum se zice, din lipsă de interes – o adiere de vânt mi-a trimis tot fumul de la ţigara femeii peste faţă, dar nu m-a deranjat. Am continuat: Şi-acum, vine partea a doua. În urmă cu şase săptămâni, un bărbat pe nume Fred Pink s-a trezit din comă, în salonul de comatoşi al Spitalului Regal din Berkshire.

— Ei, de el am auzit!, a exclamat Chloe Chetwynd. S-a scris şi-n Mail on Sunday32 despre el: „Spălătorul de geamuri care s-a întors din morţi“.

— Unul şi-acelaşi, am zis, şi-am scuturat scrumul ţigării pe suprafaţa zidului, pe care mişunau câteva furnici. Câtă vreme nu se bucura de cele cinşpe minute-ale lui de glorie, Fred Pink îşi făcea veacul la biblioteca municipală, încercând să recupereze timpul pe care-l pierduse, din ziarele de-acolo. Unde-a şi dat peste un articol despre cum dispăruseră cei doi Bishopi – şi, să vezi şi să nu crezi, i-a recunoscut. Sau, cel puţin, aşa i s-a părut lui. Zicea c-a şi vorbit cu mama, Rita Bishop, chiar acolo – şi-am făcut semn cu capul către uşiţa neagră, de fier –, pe-Aleea Slade, pe la ora trei. În ziua de 27 octombrie 1979 – era într-o sâmbătă.

Chloe Chetwynd a părut politicos-intrigată şi-a zis:

— Câtă precizie…

— Da. Era o zi de neuitat pentru el, vedeţi dumneavoastră. După ce-l întrebase Rita Bishop dacă ştia „unde locuieşte lady Norah Grayer“, Fred Pink îşi luase iar scara pe umăr, ieşise de pe-Aleea Slade pe Şoseaua Westwood, iar acolo, un taxi cu viteză excesivă-l izbise şi-l băgase-n coma din care se trezise după nouă ani.

— Asta, da, poveste! – şi Chloe Chetwynd şi-a dat jos, tacticoasă, cizmele de cauciuc, lăsându-şi picioarele să respire, după care, a zis: Bine, dar…, dac-această Norah Grayer din poveste chiar făcea parte din mica nobilime, n-ar trebui să fie chiar atât de greu de găsit.

Am făcut un gest care se voia un consimţământ.

— Aşa s-ar zice, numai că, pân-acum, cercetările noastre n-au ajuns decât la pete albe. Asta, presupunând că există cu-adevărat.

Chloe Chetwynd a tras fumul în piept,