— Păăăi…, dacă ea chiar a existat, şi dac-a locuit aici, în zonă, înseamnă c-a locuit, probabil, chiar în Conacul Slade – casa noastră, adică. De fapt, a mea. Dar Stuart şi eu am cumpărat casa de la nişte persoane care se numeau Pitt, nu Grayer, şi care trăiau aici de ani buni.

— Dinainte de 1979?, am vrut să ştiu.

— Dinainte de război, cred. Iar eu, în 1979, eram o proaspăt-absolventă de Istoria artei, locuiam la Luxemburg şi mă străduiam să termin teza de licenţă despre Ruskin. Bineînţeles, domnule inspector, că sunteţi mai mult decât bine-venit să v-aduceţi aici câinii poliţişti sau să dragaţi iazul, dac-aveţi vreo suspiciune că s-ar putea să găsiţi cine-ştie-ce lucru sinistru pe proprietatea mea…

O veveriţ-a traversat pajiştea denivelată şi s-a făcut apoi nevăzută pe-un strat de rubarbă.

— Nu cred c-o să fie necesar, doamnă Chetwynd, am zis. După tot ce-a pătimit Fred Pink, şeful meu s-a gândit c-am putea şi noi să facem atâta lucru pentru el – să urmăm firul pe care ni l-a indicat –, dar, ca să fiu cinstit – şi-aş vrea să rămână-ntre noi –, nu ne-aşteptăm, ăsta-i adevărul, să ne pricopsim cu cine-ştie-ce mare descoperire din asta.

Chloe Chetwynd a-ncuviinţat din cap:

— Frumos din partea dumneavoastră, să luaţi în serios ce v-a spus domnul Pink. Şi eu chiar sper că mama şi fiul Bishop sunt în viaţă pe undeva, şi bine-sănătoşi.

— Eu, dac-aş fi un ahtiat al pariurilor, aş pune rămăşag pe-o sumă zdravănă că sunt în viaţă, bine-mersi şi solvabili, undeva prin Columbia Britanică.

Luna plutea pe deasupra coşurilor şi antenelor de televiziune. Imaginaţia mi-a luat-o puţintel razna şi mi-a înfăţişat dinaintea ochilor o Chloe Chetwynd culcată pe spate şi zvârcolindu-se de zor sub mine. M-am readus la realitate:

— În fine, chiar c-ar trebui s-o iau din loc, am zis. O să-i spun furnizorului nostru să treacă pe la dumneavoastră, pe la intrarea principală – e bine-aşa?

— Oricum e la fel de bine, a zis ea şi s-a dat jos de pe zid, ca să mă conducă ultimii câţiva paşi, până la uşiţa neagră, de fier.

Am bătut puţină darabană cu degetele în metalul negru, încercând să mă hotărăsc dacă să-i cer numărul de telefon, dar Chloe Chetwynd, chiar atunci, a continuat cu vorbele acestea:

— Domnule inspector, doamna Edmonds a ştiut să-şi aleagă soţul.

I-auzi! I-am răspuns:

— Asta-i o zonă a existenţei mele ca un tren deraiat, doamnă Chetwynd. Am fost lăsat baltă, sunt singur şi-am destule urme care să demonstreze ce vă spun.

— Cei mai buni detectivi de la televizor au vieţi conjugale complicate. Şi, zău aşa, spuneţi-mi Chloe, dacă vă permite funcţia.

— În afara serviciului, îmi permite. Numai în afara serviciului. Spuneţi-mi şi dumneavoastră mie Gordon.

Chloe-şi tot răsucea nasturele de la una dintre manşetele cămăşii de pe vremea bunicului, pe care o avea pe ea.

— Rămâne-atunci aşa, Gordon. Au revoir – la revedere.

M-am aplecat şi parcă m-am vârât de unul singur în căsuţa poştală prin spaţiul caraghios de mic al uşiţei care mă scotea înapoi pe-Aleea Slade. Ne-am strâns mâinile aşa, peste acel prag. Am avut impresia c-am zărit, peste umărul stăpânei casei, o străfulgerare de lumină la una dintre ferestrele de la etaj ale Conacului Slade – probabil că nu era nimic, de fapt. Mă şi gândeam deja la micul meu apartament, la vasele din chiuvetă, care aşteptau să fie spălate, la caloriferul din care-mi picura, la numărul din Playboy ascuns în dosul periei de frecat closetul – şi-mi doream să fi fost atunci înăuntrul Conacului Slade, uitându-mă peste grădina luminată doar de ultimele raze-ale soarelui şi-aşteptând-o pe Chloe, care urma să intre şi ea-n casă, cu pielea de-un alb cremos pe sub ţinuta de grădinărit. M-am auzit şi eu, mirat, spunându-i:

— Luaţi-vă o pisică.

— O pisică?, a zâmbit ea şi s-a încruntat în acelaşi timp.

Când am ajuns înapoi pe Şoseaua Westwood, toate maşinile-aveau deja farurile aprinse şi-şi puseseră-n funcţiune ştergătoarele – atunci am simţit stropii de ploaie care-mi bombardau ceafa şi creştetul capului, încă neatins de calviţie propriu-zis. Vizita mea la Chloe Chetwynd, trebuia să recunosc, nu se desfăşurase chiar după standardele protocolului poliţienesc. Lăsasem garda jos la sfârşit, ne cam dăduserăm târcoale unul celuilalt, iar Trevor Doolan ar fi strâmbat din nas rău de tot, dac-ar fi aflat că discutasem despre unul ca Fred Pink într-un asemenea hal; numai că se-ntâmplă uneori să dai peste câte-o femeie care te face să reacţionezi chiar aşa. Nu-i nimic, eram convins că putea foarte bine Chloe Chetwynd să păstreze-un secret. Julie era o gură-spartă – pe dinafară, colţoasă – pe dinăuntru, ca o peltea emoţională; Chloe, în schimb, era taman pe dos. Chloe avea cochilia exterioară zdrenţuită, dar miezul – indestructibil. Treaba de la sfârşit de tot, când îmi zâmbise – mă rog, păruse a-mi zâmbi… Cum se-ntâmplă după câte-o pană de curent, când revine lumina, şi-ţi vine să strigi: Aleluia! Cum stătuserăm unul lâng-altul şi fumaserăm din acelaşi pachet, ca şi cum ar fi fost cel mai firesc lucru de pe lume. Sigur, Chloe Chetwynd trebuia să aibă nişte bani puşi deoparte, şi-avea, în tot cazul, un căsoi care valora o avere, în timp ce eu n-aveam nici un ţucal în care să mă piş, numai că-n viaţa ei, atunci, nu erau decât păienjeni, şoareci şi-amintirile despre soţul bolnav. Oi fi fost eu bătut în cap în alte privinţe, dar, când venea vorba de femei, zău c-aveam experienţă mai multă decât majoritatea bărbaţilor. Mă culcasem, pân-atunci, cu două-ş’două dintre ele, de la Angie Pike, Şaua din Sheerness, până la nevasta casnică şi plictisită de luna trecută, a tipului ăluia din Surrey, agent de bursă, care-avea o aplecare spre cătuşe – nevasta, nu el –, aşa că-mi