dădeam seama că şi Chloe Chetwynd se gândea la mine, la fel cum şi eu mă gândeam la ea. Mergând înapoi spre maşină, mă simţeam în formă, şi zvelt, şi puternic, şi bun, şi-ncrezător că tocmai începusem ceva.

„Bună seara. Iată principalele ştiri de la ora şase a zilei de sâmbătă, 29 octombrie. Vorbind la o conferinţă de presă desfăşurată ceva mai devreme, astăzi, la Casa Albă, secretarul de stat George Schultz a făcut cunoscut faptul că ambasada americană de la Moscova urmează a fi reconstruită-n întregime, după descoperirea unor mijloace de ascultare în pereţii clădirii. Preşedintele Reagan şi-a exprimat…“

Cui ce-i pasă, pe bune? Închid radioul, cobor şi-mi încui maşina. Locul de parcare e-acelaşi ca-n urmă cu şapte zile, fix în faţa intrării la Vulpea şi Copoii. Ce zi greşită de Dumnezeu, de la bun început! Azi-dimineaţă, un beţivan, care mai era şi drogat cu-amfetamine, a sărit la sergentul recepţionist, exact în momentul în care treceam eu pe-acolo, şi-a trebuit să ne aliem patru inşi, ca să-l târâm, cum-necum, până-n celulă – unde a şi dat colţu’, nenorocitu’, după numai un ceas. O să fim exoneraţi de raportul toxicologic în cele din urmă, dar şi-aşa suntem sub Colimatorul Ruşinii, dată fiind ancheta-n cazul Malik – ale cărei descoperiri iniţiale, după cum ni s-a spus şi nouă la masa de prânz, au fost lăsate s-ajungă la scârbele-alea de la Guardian. Cam aşa trebuia să sune: „Secţia Zece vizată de-o furtună de rahat dintr-alea date naibii“. Doolan a zis c-o să „facă totu’“ să mă ferească din calea tirurilor încrucişate. Să „facă totu’“? Cât de căcăcios poate să sune asta? Şi, ca să mai fie presărată puţină zgură, unde mai-nainte dădusem cu vaselină, am primit o ultimă cerere de plată din partea căminului de bătrâni al tatii, chiar când să plec la serviciu, însoţită de-o ultimă cerere finală din partea companiei de la care am cardul de credit. O să trebuiască să-mi extind plafonul de creditare luni-dimineaţa, la prima oră. Sau, măcar, să-ncerc să mi-l extind. Unica rază de lumină, care mi-a mai însorit puţin ziua de tot coşmarul, a fost că după-masă mi-a telefonat Chloe Chetwynd. A părut nervoasă la-nceput, dar i-am spus că de-o săptămână mă gândeam numai la ea. Mi-a spus că şi ea se gândea numai la mine – şi cel puţin două dintre organele mele au exclamat: Aşa, da! Deci, după ce-am plecat de la secţie, mi-am tras un tuns de douăj’ de lire la un salon de poponari şi-am ajuns cu maşina pân-aici, trecând pe la Texaco, unde se vând garoafe de pus la butonieră şi prezervative. Să fii pregătit şi toate-alea, este? Calc în grabă pe trotuar, fredonând Pune-ţi dorinţa pe-o steluţă33 şi răsucindu-mă ca să evit mai întâi un alergător de ocazie, într-un costum de jogging negru-şi-oranj fosforescent, pe urmă un tip de vârsta mea, care-mpinge un cărucior de copil. Ţâncu’ din el urlă, de zici că-l taie cineva, şi pe faţa tipului se citeşte: De ce, Doamne, de ce mi-a trebuit să-mi bag instrumentu’-n găoaza unei femei la ovulaţie? Prea târziu, amice, prea târziu.

Nici urmă, astă-seară, de inspectorul ăla de trafic, la intrarea pe-Aleea Slade. O iau pe-aleea răcoroasă, merg până la prima schimbare de direcţie, o cotesc la stânga, mai fac douăj’ de paşi – da, iat-o din nou: aceeaşi uşă mică, neagră, de fier. Îi dau un brânci vânjos, dar acum rămâne-nchisă. Nu zăngăne, nu cedează, nu nimic. Un cadru nou, cimentat, şi-un prag de cărămizi pus recent sub latura de jos. Lucrare ca lumea. N-ai nici măcar unde să vâri un capăt de rangă. O iau din loc, spre capătul aleii care dă pe Bulevardul Cranbury, dar mă opresc imediat, auzind un trosc şi-un zdronc de la uşiţa din spatele meu. Da, ea este – o văd strecurându-se afară pe uşa ca de pitici.

— Bună seara, domnule inspector, zice.

Poartă ceva ca un poncho aztec peste nişte blugi negri mulaţi pe coapse şi ţine ceva la piept, care-i acoperă sânii.

— Bună, bună, bună, zic. Oare ce să fie?, mă-ntreb.

— Gordon, Bergerac. Bergerac, Gordon.

— Bergerac? După Jim Bergerac, detectivul de la televizor?34

— N-o spune pe tonul ăsta sceptic. A fost ideea ta să-mi iau o pisică, aşa că mi s-a părut numele potrivit. E prea simpatic să fie Columbo35, prea blănos pentru Kojak36, prea cotoios pentru Cagney sau Lacey37, aşa că m-am oprit la Bergerac. Nu-i aşa că-i ado-rrr-abil?

Mă uit la ghemotocul de blană. Mă uit la Chloe Chetwynd – în ochii ei, de fapt. Zic:

— Absolut.

— Şi ce părere-ţi faci, Gordon, de noua mea uşă-mbunătăţită? Crezi c-o să-i oprească pe musafirii nepoftiţi?

— Dacă nu cumva sunt dotaţi cu proiectile antitanc, dintr-alea până la genunchi, da. Poţi să dormi liniştită-n patul tău, de-acum încolo.

Chloe are un gogoloi mic de-argint, care-i atârnă de-un şnur negru din jurul gâtului. Zice:

— Ştii, eşti foarte amabil c-ai trecut pe-aici. După ce-am pus telefonul jos, m-au apucat pandaliile, despre cum irosesc eu timpul de lucru al poliţiei.

— Nu e timpul de lucru al poliţiei. Sunt aici în timpul meu. Şi mi-l petrec aşa cum vreau eu.

Chloe Chetwynd îl ridică pe Bergerac până la gâtul ei neted. Simt miros de lavandă şi fum şi mă-ncearcă sentimentul ăla pe care-l capeţi când ieşi cu maşina-n peisaj, că orice-i posibil. Are şi părul aranjat.

— În cazul ăsta, Gordon, dacă nu abuzez prea tare de norocul care a dat peste mine, vrei cumva să inspectezi uşa din faţă şi din partea cealaltă, dinspre grădină? Ca să verifici dacă-ncuietoarea mea ultimul răcnet, cu triplă canelură, se ridică la-nălţimea standardelor din domeniu…

Chloe depune bucata