de vită sfârâindă pe masa de bucătărie. Trag în piept mirosul, umplându-mi tot capul de-aroma divină, sărată şi grasă, a vitei moarte. Masa e veche şi masivă, ca şi bucătăria-n ansamblu. Julie se uita salivând la bucătării de felul ăsta, în revist-aia pe care o primea, Country Living, despre viaţa la ţară. Bârne de stejar, plăci de teracotă, spoturi luminoase îngropate, vedere către o grădină-n pantă, obloane fiţoase, un bufet galez cu câte o colecţie de ceainice, o maşină de gătit suficient de mare pentru a frige-n ea un copil de talie medie, un frigider-congelator suedez de inox, mare cât alea de prin filmele americane, şi-o maşină de spălat vasele-ncorporată. Aici, e şi-un şemineu acoperit de-un oblon mare de cupru.

— Carnea o tai tu, zice Chloe. Asta-i treabă de bărbat.

M-apuc să manevrez cuţitul.

— Miroase incredibil această vită, zic.

Ea vine cu legumele fripte.

— Reţetă de la mama mea, zice. Vin roşu, rozmarin, mentă, nucşoară, scorţişoară, soia, plus alte câteva ingrediente secrete, pe care nu ţi le pot dezvălui, ca să nu trebuiască, pe urmă, să te ucid – şi ridică uşor capacul: păstârnac, morcovi, cartofi, cubuleţe de dovleac. Zice: Vita condimentată cere-un vin roşu c-un strop de zvâc. Ce zici de-un Rioja38 sec şi pişcător la limbă? – la care, eu fac o mutră de genul: Mie-mi convine, dacă ţie-ţi convine. Rioja să fie, atunci, zice Chloe. Sunt aaa-proape sigură că mai am pe undeva, dosită, o sticlă din soiul tempranillo, din ’81.

Julie, când vorbea despre vinuri, lăsa impresia unei cosmeticiene cu educaţia la genunchiul broaştei, care se dădea mare oenoloagă – asta şi era, de fapt. Chloe se-ntoarce şi-mi întinde sticla şi tirbuşonul. Oare-i sticlesc deja ochii? Răsucesc vârfu’-mbârligat în dop şi-mi închipui lucruri carnale, până când se-aude un poc!

— Ado-rrr sunetul ăsta, zice Chloe. Tu, nu? Naziştii vinului pretind să laşi soiurile-astea grele, roşii, să respire-un sfert de oră, dar eu zic aşa: că viaţa-i prea scurtă. Uite-aici pahare – şi mi le-mpinge cu picioarele de cristal peste blatul de lemn al mesei. Ia şi toarnă, Jeeves39!

Mă execut, iar vinul se-aude făcând: gîl-gîl-gîlgîlgîlgîlgîl…

Ajungem şi la tiramisu, care-i o nebunie, ceea ce spun cu voce tare. Chloe-şi ia o urmă de cremă de pe buză, cu şervetul.

— Nu-i prea cleios, nu-i prea dulce?

— Ca orice altceva cu care m-ai hrănit, ilustrează perfecţiunea. Când ai avut timp să te pregăteşti ca maestru-bucătar?

C-un aer mulţumit, soarbe din vin şi-şi tamponează umezeala roşie de pe buze cu şervetul. Zice:

— Mă flatezi…

— Să te flatez? Ce motive-aş putea să am ca să te flatez? Nici unul. Nu e clar? Rămâne cum am stabilit.

Chloe toarnă cafea dintr-o cafetieră-n formă de dragon.

— Data viitoare, zice – mă rog, vreau să zic dacă o să mai vrei să m-ajuţi vreodată să rezolv surplusul de cumpărături –, îţi fac reţeta mea de şerbet cu vodcă. Astă-seară, n-am…

În acel moment, fix lângă noi amândoi, o voce de fată strigă: Jonah!

Mai clar nici nu se putea – ca un clopot a răsunat. Numai că nu-i nici o fată lângă noi. Dar… am auzit-o. Exact aici. O voce de fată. A strigat: Jonah!

De la uşă, se-aude un zgomot ca un zdroncănit – sar de la locul meu, scaunu-mi scrâşneşte, se poticneşte, se răstoarnă…

Clapeta pentru pisică se leagănă – scârţâie – se-opreşte…

Iar o aud pe fată: Jonah? – deci, nu mi-am închipuit. Iar: Jooo-naaah!

Stau într-o poziţie gen luptă-sau-fugi; Chloe, în schimb, nu pare deloc şocată şi nici nu pare să creadă că eu aş fi nebun de legat. Stă şi se uită la mine, calmă şi stăpână pe sine. Mie-mi tremură picioarele. O-ntreb:

— Ai auzit asta? – pe-un ton mai degrabă sărit de pe fix.

— Da, zice şi pare, dacă nu altfel, măcar uşurată. Repetă: Am auzit, da.

— Era o fată… chiar aici, în bucătărie, zic eu, ca să verific dac-am auzit bine.

Chloe-şi închide ochii şi-ncuviinţează uşor din cap.

— Dar… ai zis că n-ai copii.

Chloe trage aer în piept şi-l dă înapoi afară.

— Nu sunt ai mei, zice.

Chiar că nu mai înţeleg nimic. Să fie-adoptaţi? Bine, dar… invizibili?

— Cine sunt?, vreau să ştiu.

— O cheamă Norah. Şi e soră cu Jonah, zice Chloe. Şi-amândoi locuiesc aici.

Mi se ridică părul de pe braţe. Îngaim:

— Eu… Tu… Cum adică?

Chloe-şi ia o ţigară din pachetul meu. Zice:

— Auzi o voce. Nu e nimeni de faţă. Te afli într-o casă veche. La ce te duce gândul, inspectore de poliţie?

Nu mă pot forţa să pronunţ cuvântul fantomă, dar am auzit ce-am auzit: o fată pronunţând cuvântul Jonah, când nu e nici o fată prezentă.

— Paşii pe care i-ai auzit sâmbăta trecută, prin jurul casei, continuă Chloe. Te-ai gândit că erau copii din casa de-alături. Ţii minte?

Parc-am îngheţat. Dau din cap că da – o singură dată.

— Nu locuieşte nici un copil în vecini, Gordon. Ei erau – Norah şi Jonah. Cred că sunt gemeni. Ia de-aici. Aprinde-ţi o ţigară. Şi stai jos.

Tot ce-mi spune, fac, dar mintea mi-e vraişte, şi degetele – mai stângace ca niciodată, când îmi aprind ţigara.

— Prima dată i-am remarcat în ianuarie, anul ăsta. Mai întâi, în grădină, ca şi tine; tot ca şi tine, am presupus că erau copiii vecinilor. Pe urmă, într-o după-masă, când Stuart dormea dus, după şedinţa de chimioterapie – chiar în ziua de Sfântul Valentin s-a întâmplat –, eram pe scări, când am auzit-o pe fată fredonând pe palierul cel mic, lângă pendula-naltă. Numai că nu era nimeni acolo, în afară de mine. Pe urmă, o voce de