băiat a strigat din cadrul uşii: Norah, ţi s-a fiert ou’! – la care, fata i-a răspuns: Cobor imediat, numai să-ntorc ceasul ăsta! M-am gândit – sau am sperat mai degrabă – că nişte copii ajunseseră cumva-năuntru, pentru vreo farsă, vreo provocare, numai că… eu acolo eram, pe scările-alea, Doamne, iartă-mă! Chiar lângă pendulă.

Nu mi-a trecut neobservat faptul că Norah, fata invizibilă, purta unul şi-acelaşi nume ca şi lady Grayer, dar ce putea să-nsemne asta, sau dacă era doar o coincidenţă fără nici o semnificaţie, cine-ar fi putut spune?

— Soţul tău i-a auzit şi el? – la care, Chloe a scuturat din cap:

— Niciodată. Pe urmă, pe la Paşti, Norah şi Jonah – „fantomele“ – au traversat, efectiv, bucătăria, sporovăind pe tema unui ponei numit Blackjack, şi Stuart stătea exact unde stai tu acum. L-am întrebat: „Ai auzit?“ – la care el mi-a răspuns: „Ce s-aud?“ – „Vocile-alea“, i-am spus. Dar Stuart s-a uitat la mine-atât de curios şi de-ngrijorat, încât m-am prefăcut că lăsasem, probabil, vreun aparat de radio deschis la etaj – şi Chloe-şi aprinde iar ţigara, uitându-se fix la vârful incandescent, apoi continuă: Stuart era biochimist, era şi ateu, şi n-avea el treabă cu stafiile. După câteva săptămâni, am dat o petrecere aici, într-o seară, şi, în timp ce serveam antreurile, i-am auzit pe Norah şi Jonah trecând chiar pe lângă noi toţi, cântând: Iată vine şi mireasa, mare cât o zi de post40 şi hlizindu-se ca nebunii. Tare, ca nişte copii adevăraţi. Opt musafiri aveam aşezaţi în jurul mesei, şi nici unul dintre ei n-auzise nimic.

În şemineu, flăcările şfichiuie ca nişte bice. Prin creierul meu de poliţist criminalist, se insinuează, ca pe fâşia de hârtie de la telex, cuvântul schizofrenie. Dar şi eu am auzit vocea; în schimb, cu siguranţă, n-am auzit niciodată de schizofrenie împărtăşită.

Chloe toarnă restul de vin în cele două pahare. Zice:

— Am fost îngrozită c-o luam cu minţile pe coclauri, aşa că, fără să-i spun lui Stuart, m-am dus la trei doctori separaţi, mi-am făcut o tomografie, tot ce trebuia. Nu s-a văzut nimic sinistru. Eram infirmiera de zi şi noapte-a lui Stuart, care se ducea la vale văzând cu ochii, aşa că doi dintre cei trei doctori consultaţi au pus totul pe seama stresului. Al treilea mi-a spus că vocile se datorau dorinţei mele neîmplinite de-a avea copii – la el am renunţat să mai merg.

Beau vinul. Trag din ţigară. Zic:

— Adică… în afară de mine, nimeni altcineva nu i-a mai auzit?

— Eee-xact aşa. Nu… nu pot să-ţi spun cât de uşurată m-am simţit sâmbăta trecută, când am înţeles că şi tu-i auziseşi. Cât de mai puţin însingurată. Doamne! – numai să pot discuta-n felul ăsta despre ei, fără să mă tem că m-ai putea crede zănatică… nici nu-ţi închipui, Gordon.

Ochi albaştri. Ochi cenuşii.

— De unde şi-această invitaţie?, zic – la care, ea schiţează un zâmbet cam încurcat.

— Nu numai de-asta, zice. Nu te simţi exploatat.

— Nu mă simt. Dar uite că şi Bergerac i-a simţit. A şters-o de-aici, una-două, zic, şi-mi torn cafea din cafetiera-dragon. Întreb: De ce stai aici, Chloe? De ce nu vinzi casa şi nu te muţi undeva mai… puţin bântuit?

Chloe face o grimasă pe care am văzut c-o face ori de câte ori i se pune câte-o întrebare spinoasă.

— La Conacul Slade sunt la mine-acasă, zice. Aici mă simt în siguranţă – şi nu-i ca şi cum Norah şi Jonah mi-ar face: Bau!, ar stropi cu ectoplasmă sau ar scrie mesaje dătătoare de fiori pe oglinzi. Nu… nici măcar nu ştiu sigur dacă ei ştiu că sunt şi eu aici. Sigur că da, îi aud, o dată sau de două ori la fiecare o zi sau două, dar am impresia că-şi văd, pur şi simplu, de-ale lor, şi nimic altceva – şi Chloe aşaz-o linguriţă-n echilibru pe muchia unei farfurii, după care zice: Mai este o voce, a unuia pe care eu îl numesc Eeyore41, fiindcă-i atât de negativist întotdeauna – deşi nu l-am auzit decât foarte rar. Bombăne chestii de genul: Nişte mincinoşi…, sau: Fugi repede!, şi altele, care n-au nici o noimă. Da, sunt de acord că e oarecum deconcertant, dar nu cred că se califică la categoria strigoi. N-o să renunţ la Conacul Slade numai din cauza lui.

Bergerac îşi freacă spinarea de ţurloaiele mele. Nu l-am observat când a intrat înapoi.

— Eu tot cred că eşti făcută dintr-o fibră mai rezistentă decât majoritatea, Chloe. Dar, zău aşa… chiar fantome? – la care, Chloe oftează:

— Unii oameni ţin şerpi Boa constrictor sau tarantule. Nu crezi că fiare dintr-astea sunt mai ciudate, mai înfricoşătoare şi mai primejdioase de avut prin casă decât inofensivii mei colocatari? Plus că nu sunt nici măcar convinsă c-ar fi nişte „fantome“-autentice.

— Dacă spui că-s „inofensivi“, înseamnă că nu fac nici un rău, aşa-i? Dar, dacă nu-s fantome, ce-ar putea fi?

— Am o teorie a mea. Că sunt nişte copii ca oricare alţii, care trăiesc în propriul timp, îşi fac propriile mendre, numai că mi se-ntâmplă mie să-i aud. Cum se-ntâmplă, uneori, ca liniile telefonice să fac-atingere. E prea subţire peretele dintre ce este „acum“ pentru noi şi ce era pentru ei „acum“. Atâta tot.

Fereastra-naltă oferă imaginea bucătăriei reflectate, o altă Chloe cu aer fantomatic şi-un alt eu, suprapus unei grădini de-acum întunecate.

— Dacă nu i-aş fi auzit şi eu, zic, aş putea crede că te-ai uitat la prea multe Poveşti cu final neaşteptat42, sau altceva de genul ăsta. Dar le-am auzit, la fel ca şi tine. Te-ai gândit să afli cine-a locuit în Conacul Slade înainte?