Chloe-şi face sul şervetul.

— M-am gândit şi la asta, zice. Dar, de când a murit Stuart, zău că n-am avut elanul să pornesc într-o asemenea direcţie – şi face o mutriţ-apologetică, pe care-mi dau seama că mi-ar plăcea să i-o sărut.

Bergerac se refugiază la mine-n poală. Numai să-şi ţină ghearele-năuntru.

— Registrele de proprietari din arhivele primăriei merg până-n anii 1860 înapoi în timp, o informez pe Chloe. Noi – la Secţia de Investigaţii Criminale vreau să spun – le mai consultăm din când în când. Am un arhivar acolo, pe care l-am îmblânzit – Leon îl cheamă – şi care mai face câte-o cercetare pentru mine, fără să-ntrebe de ce şi pen’ ce. Un asemenea căsoi vechi lasă urme de paşi prin istoria locală. Vrei să-l rog aşa, discret, să verifice?

— Mai întâi un lăcătuş, acum un arhivar, zice Chloe, cu aerul c-aş fi reuşit s-o impresionez. Eşti un fel de Domnul Pagini aurii. Da, chiar te rog. Ţi-aş rămâne recunoscătoare-n veci.

— Mă ocup, atunci, zic şi-l mângâi pe Bergerac, de-l fac să toarcă.

Gazda mea-şi leagă iar părul, care i s-a desfăcut.

— Mă uimeşti, Gordon. Cei mai mulţi bărbaţi n-ar fi nimerit să găsească uşa mai repede.

— Eu nu sunt cei mai mulţi bărbaţi, comentez, dând afară pe nas un vălătuc de fum.

Chloe şi eu ne uităm unul la celălalt mai lung decât s-ar cuveni în mod normal. Ea-ntinde mâna, îmi ia din faţă farfurioara în care-avusesem desertul şi-o depune peste-a ei. Zice:

— Ştiam eu c-a fost o mişcare deşteaptă să-ţi telefonez mai devreme.

Tare mi-aş dori să vin c-o replică mai şmecheră decât:

— Mai vrei cafea?

— Nu, nici vorbă. N-o să mai fiu în stare s-adorm cu orele, dacă mai beau.

Eee-xact, mă gândesc.

— Atunci, măcar lasă-mă pe mine să spăl vasele, zic.

— Pentru asta, prietene, a creat Dumnezeu maşinile de spălat vase.

Abia acum observ că şi-a dat jos verigheta. Zic:

— Atunci, am rămas fără scop în viaţă.

Ochi albaştri, ochi cenuşii.

— Nu neapărat, zice.

Scrâşnindu-mi dinţii şi hârşâind pe gât în jos, ca să pot respira, năduşit leoarcă, vâscos şi sărat la gust, mă prăbuşesc pe-aceeaşi pernă pe care-şi ţine ea capul. Sunt hrănit, sunt sătul, sunt satisfăcut – nu există lucru mai bun, în toată slăvita creaţie a lui Dumnezeu, decât un mascul încă tinerel, bine hrănit şi sătul. Stăm acolo, zăcând amândoi o vreme, până când respiraţiile şi ritmurile inimilor ni se mai răresc puţin şi unuia, şi celuilalt. Zic:

— Dacă-mi dai voie să mai încerc o tură, o să-mi găsesc ritmul ceva mai bine – la care, Chloe mi-o întoarce:

— Fă-ţi o programare, să văd când pot să te mai strecor şi unde, ceea ce mă face să râd, aşa că măciuca mea, oricum pe cale să se-nmoaie, alunec-afară.

Îmi întinde un pumn de şerveţele şi se rostogoleşte pe-o rână, tamponându-şi propriile vintre şi-acoperindu-se cu cearşaful cleios. Nu mi-a cerut să-mi pun prezervativ, aşa că nici nu mi-am pus: cam riscant, ce-i drept, dar e riscul ei, nu al meu, şi, cum ar spune orice-afacerist de succes, transferurile riscante dau tot şarmul existenţei. Patul cu patru stâlpi e-nconjurat de draperii roşii-cafenii, aşa că totu-i cald, întunecat şi-atenuat. Îi spun:

— Apropo, încuietoarea ta cu triplă canelură se ridică, fără nici un dubiu, la cele mai înalte standarde-ale domeniului… – la care, Chloe-mi dă un dos de pălmuţă blândă. Zic: Infracţiune gravă, s-agresezi un ofiţer de poliţie.

— I-auzi… Nu cumva o să-mi pui cătuşele?

— Numai în visele mele cele mai deşucheate.

— Atunci, dormi, zice Chloe, sărutându-mi un sfârc.

— Şansele-s deloc neglijabile – dacă tot stau culcat lâng-o zeiţă goală.

Îmi sărut-acum pleoapele.

— Să visezi frumos, domnule inspector…

— Serios că nu mi-e somn, zic şi casc, de mai am puţin şi-o înghit.

Când mă trezesc, nu mai e lângă mine. Carnea mea şi două legume sfârâie plăcut. Ţevăria străveche din pereţi geme, şi apa unui duş din apropiere pleoscăie pe fundul căzii. Îmi găsesc ceasul sub o pernă: 1.30. Deci, orele mici ale zilei. Nici o problemă – e duminică. Nu trebuie să mă prezint înapoi la birou decât marţi. Naiba s-o ia, ziua de marţi. Naiba s-o ia de muncă. Naiba s-o ia de anchetă-n cazul Malik. Naiba să-l ia şi pe Trevor Doolan. Şi pe marele public britanic, la fel – naiba să-l ia. Eu şi Chloe ar trebui să nu ieşim din casă şi să facem asta iar şi iar, toată duminica, toată săptămâna, toată luna… Un singur lucru mă sâcâie. Ce anume? Un gând. Şi iată care: de ce-ar sări-n pat o femeie ca ea, distinsă, deşteaptă, ca naiba de sexi, c-un individ pe care abia dacă-l cunoaşte? Aşa ceva se-ntâmplă în Pornostan sau când mănâncă rahat bărbaţii, dar, în lumea reală, femeile precum Chloe, pur şi simplu nu le-o trag bărbaţilor de la numai a doua-ntâlnire. Nu-i aşa?

Ia stai, Gordon Edmonds, stai aşa. Cum adică „numai a doua-ntâlnire“? Asta-i a cincea vizită pe care-o faci la Conacul Slade, bătut în cap ce eşti. Fă bine şi numără mesele: în prima sâmbătă, Chloe ţi-a gătit friptură, a doua sâmbătă – cod pe cartofi raşi; a treia – vânat şi plăcintă Guinness; săptămâna trecut-a fost cu fazan, iar astă-seară, e vită friptă. Aşa, deci. Vezi? Cinci mese, cinci sâmbete, cinci sticle de vin şi cinci conversaţii lungi, ore-n şir, despre lucruri mari şi lucruri mici, despre lucruri nici-nici: copilăria unuia şi-a celuilalt, atitudinile, politica; soţul ei decedat şi fosta mea nevastă; John Ruskin, istoricul de artă din epoca victoriană. V-aţi telefonat unul celuilalt în fiecare seară, doar ca să vă spuneţi „Noapte-bună“, şi „Vise plăcute“, şi „Abia aştept să se facă sâmbătă“. Nu v-aţi făcut o curte prea-ndelungată, ce-i drept, dar intens-a fost, şi sinceră, şi câtuşi