Eu n-o iubesc pe ea, nu încă, dar iubirea se dezvoltă din sex, după experienţa mea. Cu cât intri mai mult într-o femeie, cu-atât mai mult o faci a ta. Cine ştie? Am putea să ne şi căsătorim până la sfârşit. Închipuie-ţi numai: să deţii Conacul Slade – sau măcar să-l deţii pe jumătate. Cui ce-i pasă de trei amărâte de stafii? Faptul că le-aud şi eu mă face să par special în ochii lui Chloe. Conacul Slade e cu mult mai mare decât e casa de serviciu a lui Trevor Doolan, din vârful colinei ăleia a lui, cu vecinii bine plătiţi de la Clubul Conservator. Dacă, dup-ancheta din cazul Malik, mă trezesc aruncat la lupi, Conacul Slade mi-ar putea fi colacul de salvare, soluţia pentru „mai duceţi-vă şi dracului“. Oare cât o valora? O sută de mii de lire sterline? O sută douăj’ de mii? Averile-şi schimbă proprietarii-n fiecare zi, tot timpul, prin intermediul afacerilor, prin pariurile sportive, prin criminalitate – sau, da, prin căsătorie. O să-i ofer siguranţă lui Chloe şi-o să-i umplu golul lăsat de lipsa unui bărbat din viaţa ei; şi ea o să-mi ofere mie siguranţă financiară. Pare-a fi un troc cinstit.

— Goooorrr-dooonnn! – ajunge până la mine vocea ei, dintr-o cameră aflată la nu cine-ştie-ce depărtare. Te-ai trezit?

— Acuma, da, îi strig şi eu răspunsul. Unde eşti?

— Dans la douche – În duş, numai că nu pot să-i desfut dopul şamponului ăstuia…

I-auzi, nebunatică mică şi-obraznică!

— Aoleu, chiar aşa, nu poţi de-una singură?

— Sunt o biată domniţă la ananghie, Gordon. Fă bine şi ia-o în sus pe scări.

Pe pat, se află-ntins un halat de casă bărbătesc, dintr-o blană maronie. Probabil rămas de la Stuart, dar, zău aşa, dacă tot m-am înfruptat din văduva lui, de ce i-ar păsa, dacă-i şi-mbrac halatul de casă? Mi-l pun, mă dau jos din pat şi mă strecor printre draperiile groase, roş-cafenii, traversez camera ciudat de rotundă şi ies pe-un palier pătrat. Pe partea stângă, e-o pendulă veche, înaltă; pe dreapta, sunt nişte scări pe care se coboară în vestibulul de jos, iar în faţa mea sunt alte scări, pe care se urcă, pe dinaintea unor tablouri, către o uşă de-o nuanţă palidă, aflată parcă-n vârful casei, unde o Chloe Chetwynd învăluită-n spumă de săpun îşi aşteaptă cavaleru-n armură strălucitoare.

— Vii odată, Gordon?, îmi strigă iar.

Da, da, vin – uite-acuma vin. Urc scările care duc în sus, câte două deodată urc, trec de portretul unui adolescent într-o jachetă de piele uzată, cu părul negru dat cu briantină şi cu nişte ochi înguşti, de parc-ar fi pe jumătate chinez. Următorul tablou înfăţişează o tânără-mbrăcată la ţol festiv şi cu părul blond ca mierea strâns într-o coafură înaltă, cum aveau cântăreţele-alea care acompaniau câte o formaţie de fete din anii ’60. Afişeaz-un zâmbet visător, care-mi aduce-aminte de cum zâmbea Julie, înainte să devină o scârbă nevrotică, drept care mă opresc şi-i ating buzele cu-ale mele, uite de-aia – pentru că pot. În al treilea portret, cum venea, dacă urcai scările dinspre palier spre uşa vopsită într-o nuanţă palidă, era un băiat de vreo treişpe ani. Părul nisipos, nasul mare, îmbufnat, nelalocul lui în propria-i piele sau din cauza jachetei de tweed şi-a lavalierei, pe care poţi foarte bine suspecta că maică-sa băgăreaţă l-a pus…

Nathan Bishop e. Nu poate fi. Ba este. Mă iau palpitaţii la inimă şi mă simt îngreţoşat şi-mponderabil. Nathan Bishop, aşa cum l-a văzut Fred Pink pe-Aleea Slade, în 1979. Nathan Bishop, căruia Fred Pink i-a decupat fotografia din ziar. Trevor Doolan a pus-o pe Debs, pe secretara lui, s-o fotocopieze şi s-o prindă cu pioneze deasupra birourilor noastre, ca să vadă celebrul Fred Pink – să vadă cu ochii lui – cât de serioşi eram noi, cei de la poliţia din Valea Tamisei, în a urma firul indicat de el. Minte, zice-o voce-mbufnată direct în canalul meu auditiv, mai limpede ca bună-ziua. Tresar – mai-mai să cad –, mă las pe vine, mă uit în jur. Nimeni. Are de gând să-ţi ia viaţa, şi nu numai…

Scări în sus – alte scări în jos – nimeni, nici pe unele, nici pe altele.

Încerc să mă detensionez. Mi-am închipuit – atâta şi nimic altceva.

Poate să găseşti o armă-n crăpături, zice vocea.

Asta nu-i ca Norah sau Jonah din bucătărie. Mie mi se-adresează vocea de-acum. Nu ştiu cum şi de unde ştiu, dar ştiu.

Crăpăturile-aruncă resturile pe jos, zice băiatul.

Ce crăpături? Ce resturi? Ce armă? – izbutesc să-ngaim. Cine eşti? – dar, când pun întrebarea către portretul care-l înfăţişează pe Nathan Bishop, jumătăţii mele ceva mai isteţe i se pare că ştie.

Nu sunt eu tot, zice băiatul. Sunt ce-a mai rămas din mine.

— De ce-aş avea nevoie de-o armă? zic şi nu ştiu ce fac, stau de vorbă cu portretul unui băiat dispărut?

Pendula toacă timpul, undeva mai jos, departe de tot.

E numai în capul meu. Ba nu e. Fiecare vorbă e-un junghi dureros.

Pentru tine, e prea târziu, zice băiatul. Dar tu dă-o mai departe.

— S-o dau mai departe? Ce anume? Cui? – întreb vocea, care poate că e, poate că nu e reală.

Următorului musafir… Sunt gata, de-acum… Tot ce mai era din mine s-a consumat…

— Alo?, zic, dar băiatul a dispărut.

Mă târăsc pe scări în sus, cu spatele-nainte, mă-ndepărtez de Nathan Bishop şi portretul lui, până când îmi cad privirile pe următorul tablou, pe care iarăşi îl recunosc instantaneu, pentru că eu sunt în el – eu, Gordon Edmonds. Ar trebui să mă-nnebunească de-a binelea măcar ăsta, numai că nu poţi încasa şocurile la nesfârşit,