fiindcă, la un moment dat – cum să spun eu? –, ţi se ard circuitele. Aşa că tot ce fac e să casc ochii mari şi gura, ca un dobitoc desăvârşit. Stau şi mă uit gură-cască la portretul mai real decât realul Gordon Edmonds, care se uită la mine gură-cască, din halatul de casă blănos şi maroniu, cu părul meu tuns perie, cu fruntea mea oarecum înaltă, cu faţa mea ceva mai trasă, mai conturată, mai arătoasă decât a lui Phil Collins, cu golurile mele sinistre, dătătoare de fiori, de culoarea pielii, din locurile ochilor. Mă holbez la toate astea, până-mi trece prin minte: Ai face bine să ieşi imediat din această casă. Nu ştii cu cine sau cu ce ai de-a face. Dar aşa ceva e tâmpesc şi, pe deasupra, un semn de laşitate. S-o ştergi, pentru că ţi-ai văzut portretul pictat de Chloe? Încerc să gândesc, dar nu-mi vine uşor. Parcă mi-ar fi amorţit creierul. Dacă ea, Chloe, a pictat portretul meu, atunci le-a pictat şi pe celelalte. Dacă ea le-a pictat şi pe celelalte, l-a pictat şi pe-al lui Nathan Bishop. Ceea ce-nseamnă c-a minţit când a zis că numele nu-i spunea nimic. Ceea ce-nseamnă…

Chloe să fie o criminală? Vino-ţi în fire. Am interogat, la viaţa mea, trei sau patru criminali în serie, şi Chloe n-are nimic în comun cu nenorociţii ăia, mâncători de rahat. Mai uită-te o dată. Da, bine, Chloe m-a pictat pe mine, ca să mă ia prin surprindere, dar de-aici nu rezultă că şi celelalte portrete tot ea le-a pictat. De altfel, par să fi fost pictate cu mult timp în urmă. Probabil că erau deja expuse aici, când Stuart şi Chloe au cumpărat conacul de la familia Pitt. Aşa se explică. Măcar de s-ar explica. N-au titluri, nici semnături, deci Chloe n-are de unde şti că trece pe dinaintea lui Nathan Bishop, ori de câte ori vrea să urce scările-astea. Iar eu nu i-am arătat poza băiatului săptămâna trecută, în grădină; n-am făcut altceva decât să-i spun cum îl chema.

Dar ce era cu vocea pe care tocmai ce-am auzit-o, avertizându-mă să ies din casă cât mai repede?

Da, ce era cu ea? Numai fiindc-auzi o voce fantomatică, nu-nseamnă că trebuie să iei ce-ţi spune ca pe litera de evanghelie. Poate că vocea pe care-am auzit-o adineauri nici nu era vocea lui Nathan Bishop, ci a entităţii căreia Chloe-i spune Eeyore. Şi-apoi, de unde ştiu eu sigur c-am auzit-o cu-adevărat? Dacă mi-am închipuit-o numai?

Uite ce-ai de făcut: scoate-o pe Chloe de sub duş, lămureşte-o că deţine un portret care-l înfăţişează pe Nathan Bishop, dă-i asigurări că nu e suspectă de nimic şi mâine, la prima oră, sună-l acasă pe şeful cel mare, Doolan. La început, n-o să-i facă mare plăcere, şi nici mie n-o să-mi placă pe urmă, când toată lumea de la secţie o să afle c-am călărit-o pe Chloe Chetwynd; în schimb, când o să afle că firul oferit de Fred Pink ar putea să nu fie chiar o herghelie de cai verzi pe pereţi, să vezi cum o să-şi adapteze muzica, Doolan, după tonul dat de mine.

Am lămurit-o, deci. Să luăm problema-n mână.

Atâta doar că, de partea cealaltă a uşii celei palide, nu dau de-o baie, în care Chloe să se afle sub duş, ci de-o mansardă lungă şi sumbră. O mansardă lungă şi sumbră, care-i ca un fel de… temniţă? Al dracului să fiu, dacă n-arată chiar aşa. Trei sferturi din ea sunt ca un fel de cuşcă, având nişte gratii zdravene, groase – de două degete grosime şi două degete-ntre ele. Nu văd cât de mult se-ntinde mansarda-n spate, pentru că-năuntru e-atât de-ntuneric. O lumină foarte palidă pătrunde prin două luminatoare tăiate-n plafon dincoace de partea separată prin gratii, deasupra locului unde mă aflu – dar nu mai e şi-altă lumină. Mansarda miroase-a halenă proastă şi-a dezinfectant de pin, foarte asemănător cu celulele din arestul de la secţie. Pipăi cu degetul mare peretele şi dau de-un comutator; îl apăs, şi-o lumină se-aprinde în partea de dincolo de gratii. E-un bec slab, undeva, sus de tot. Deosebesc un pat, o chiuvetă, o canapea, o masă, un scaun, o boxă-toaletă, a cărei uşă stă larg deschisă, o bicicletă statică şi pe cineva care se mişcă pe pat, pe jumătate ascuns de cuverturi şi de-ntuneric. Mansarda nu e mai lată de cinci metri, în schimb se lungeşte mult în spate, poate pe-ntreaga latur-a Conacului Slade. Îmi lipesc faţa de gratii, încercând să privesc printre ele cât mai bine cu putinţă. Zic:

— Alo?

El sau ea – nu-mi dau seama ce e, bărbat sau femeie – nu-mi răspunde. Cine-ştie-ce rubedenie nebună? Cât de legal e ce văd? O să trebuiască să fac raport, mâine-dimineaţă. Încerc iar:

— Alo? Ce faceţi acolo? – aud cum cineva respiră şi cum patul de campanie scârţâie. Vorbiţi englezeşte? Aveţi nevoie de-ajutor? Vreţi să… – la care, o voce de femeie mă-ntrerupe – o voce tensionată:

— Eşti real?

Nu-i cea mai normală la cap întrebare pe care s-o pui prima. Patul e cam la mijlocul mansardei, şi nu reuşesc să văd prea multe-amănunte – un pomete, o mână, un umăr, o şuviţă de păr cenuşiu.

— Numele meu e Gordon Edmonds şi, da, sunt real.

Femeia se ridică-n capul oaselor în pat şi-şi cuprinde genunchii cu braţele.

— Întotdeauna zice că-i real cine-ţi apare-n vise, aşa că nu te supăra, dacă nu te cred – pare să fie-o femeie fragilă şi tristă, după voce, dar altfel stăpână pe ce spune. Odată, zice, am visat că venea Charlie Chaplin să mă salveze, călare pe-o unghieră gigantică – şi se uită chiorâş înspre mine, c-o figură care sigur n-a mai zâmbit de mulţi ani. Vyvyan Ayrs43 a dat o gaură-n tavan, odată. Eu m-am căţărat şi-am ieşit prin acea deschizătură, iar el m-a prins