bine-n curele pe deltaplanul cu care venise, şi-am plutit amândoi peste Canalul Mânecii, până la Zedelghem. Când m-am trezit, mi-a venit să plâng – exact în acel moment, un calorifer trosneşte. Femeia se comută: Gordon Edmonds, deci. Pesemne, eşti nou.

— Da, zic, sunt nou – vorbeşte ca un caz tipic de bolnavă mintal. Şi dumneata… eşti pacientă? – la care, ea se-ncruntă la mine:

— Dacă eşti real, ştii cine sunt.

— Mă tem că nu-i adevărat. Sunt real, dar nu te cunosc.

Vocea femeii se face încă şi mai aspră:

— Harpia vrea să mă facă să cred că vine cineva să mă salveze, nu-i aşa? Mica ei distracţie. Spune-i că nu intru-n joc.

— Cine vrea să te facă să crezi că vine cineva să te salveze?

— Harpia-i harpie. Nu-i pronunţ niciodată numele.

Numele ei, al Harpiei? Un gând neliniştitor mi se insinuează-n minte – Chloe –, dar trebuie să existe-o explicaţie logică. Zic:

— Doamnă dragă, sunt poliţist. Inspector principal Gordon Edmonds, de la Secţia de Investigaţii Criminale-a Poliţiei din Valea Tamisei. Poţi să-mi spui doar atât: de ce te afli aici? Sau, cel puţin, de ce crezi dumneata că te afli aici?

— Un inspector de poliţie-n halat de casă. Cum ar veni, sub acoperire, este?

— Ce naiba importanţă are cu ce sunt îmbrăcat? Vorba e că sunt poliţist.

Femeia se dă jos din pat şi se-apropie de gratii parcă plutind, în cămaşă de noapte. Zice:

— Mincinosule…

Mă dau c-un pas în spate, nu cumva să aibă vreun cuţit.

— Scumpo, te rog. Vreau… vreau doar să ştiu care-i toată povestea. Măcar spune-mi cum te cheamă.

Un ochi dement se iveşte-n spaţiul de două degete dintre două gratii.

— Rita, zice femeia, la care mie-mi iese pe gură fraza, la fel cum un magician ar scoate-o eşarfă din joben:

— Aoleu, Doamne, apără şi păzeşte!, nu-mi spune că eşti Rita Bishop…

— Ba sunt, zice femeia. Cum prea bine ştii – şi clipeşte din acel unic ochi care i se vede.

Mă uit mai îndeaproape şi-ncerc să-mi readuc în minte cealaltă poză fotocopiată, pe care ne-a prins-o Debs în pioneze deasupra birourilor. Dumnezeule mare!, e Rita Bishop însăşi, îmbătrânită, într-o stare deplorabilă, dar ea este, fără nici un dubiu.

— După toţi anii ăştia, zice, c-o halenă care-i miroase-a oţet, înc-o mai distrează pe Harpia de la parter asemenea pantomime?

Am senzaţia c-am pierdut jumătate din sânge. Întreb:

— Şi te afli – mă şi tem să-i aud răspunsul –, din 1979 şi pân-acum, aici, în această mansardă?

— Nu, rânjeşte la mine. Mai întâi, m-au ascuns la Palatul Buckingham; pe urmă-n iatacul unei clarvăzătoare de pe sparge-valul de la Brighton; de-acolo, m-au dus la Willy Wonka44-n…

— Da, bine… bine, zic, tremurând tot. Unde-i Nathan, fiul dumitale?

Rita Bishop închide ochii şi parcă-şi trage singură vorbele din gură cu cleştele:

— Întreab-o pe ea! Pe lady Norah Grayer, sau sub ce nume s-o mai prezenta zilele-astea. Ea ne-a momit să venim la Conacul Slade; ea ne-a drogat; ea ne-a încuiat în camere; ea l-a luat pe Nathan de lângă mine; ea nu vrea, de-atunci, nici măcar să-mi spună dacă băiatul meu mai e-n viaţă sau nu! – şi se lasă la podea, unde şi rămâne, stând grămadă şi plângând în tăcere.

Mintea mea e zgâlţâită rău şi mi se scutură toată: Chloe Chetwynd? Norah Grayer? Una şi-aceeaşi femeie? Cum se poate? Cum? Portretele? De ce? De ce s-aduci un ofiţer de la Criminalistică şi să ţi-l bagi în pat? N-are nici o noimă. Un lucru ştiu: Conacul Slade nu e vreo secţie de poliţie, nici închisoare, nici clinică de boli psihiatrice – şi totuşi, pare c-avem aici un caz de-ntemniţare ilegală. În mod normal – auzi: normal! –, m-aş duce înapoi la maşină, aş chema-ntăriri prin radio, aş solicita mandate de percheziţie şi m-aş întoarce după câteva ore; în schimb, în scenariul ăsta nebunie-curată, în care s-ar putea – deocamdată, s-ar putea numai – să fi călărit o ucigaşă, sau răpitoare, sau ce mama dracului o mai fi, în vârstă de vreo treize’-şi-ceva de ani, mai degrab-aş duce-o pe Rita Bishop undeva, unde să fie-n siguranţă, şi-abia pe urm-aş declanşa un Cod 10, având ca obiectiv Conacul Slade. Dacă se-ntâmplă să greşesc, şi Trevor Doolan mă lasă, mai târziu, fără boaşe, asta e. Zic:

— Doamnă Bishop, ştii unde-i cheia?

Încă mai zace pe jos şi se smiorcăie numai pentru ea. Observ că zgomotul duşului s-a oprit.

— Doamnă Bishop, te rog… ajută-mă să te-ajut…

Femeia-şi înalţă capul şi-mi trimite raze de ură din ochi. Zice:

— De parc-ai descuia nenorocita de uşă, pur şi simplu, după nouă ani. De parcă…

Doamne, iartă-mă!

— Dacă sunt cine spun că sunt, ai să ieşi din Conacul Slade în două minute, şi-ţi jur pe toţi sfinţii, doamnă Bishop, c-aduc ofiţeri înarmaţi aici, în cel mult juma’ de oră, şi „Harpia“, cum îi spui dumneata, o să fie arestată, iar mâine dimineaţă, Secţia de Investigaţii Criminale, şi Scotland Yardul, plus cei de la Medicină Legală, o să fie pe urmele lui Nathan, aşa că vrei, te rog, să-mi spui unde-i cheia? În momentul ăsta, eu sunt singura dumitale şansă de a-ţi mai vedea băiatul vreodată.

Ceva din vocea mea, cum-necum, o determină pe Rita Bishop să-mi acorde puţin-ncredere. Se ridică-n capul oaselor.

— Cheia uite-o acolo, atârnată-n cui, zice. Chiar în spatele dumitale. Se distrează Harpia, lăsând-o în aşa fel, încât s-o văd.

Mă răsucesc pe călcâie: da – e-o cheie lungă, subţire, lucioasă. O iau din cui şi-o scap din mână, fiindcă mi se-mpleticesc degetele. Cheia loveşte podeaua şi scoate un sunet ca o notă pură. O