ridic de jos, descopăr placa de oţel din uşa cuştii şi vâr cheia-n gaura-ncuietorii. E bine unsă, aşa că uşa se deschide fără nici un efort, parcă de una singură. Femeia dinăuntru se ridică de jos, clătinându-se pe picioare, se dă câţiva paşi înapoi, se precipită câţiva paşi înainte, priveşte lung şi fix, de pacă nu i-ar veni să-şi creadă ochilor.

— Hai, doamnă Bishop, îi spun în şoaptă. Ieşi odată. Plecăm de-aici.

Deţinuta face câţiva paşi ezitanţi către ieşirea din cuşcă, m-apucă de mână şi păşeşte-n afară. Dă să zică:

— Eu… eu… – dar nu poate, pentru că are o respiraţie ca un raşpel.

— Uşor, îi spun. Uşor, că poţi. E-n regulă. Ştii cumva dacă „ea“, sau „ei“… dacă au, cumva, şi arme?

Rita Bishop nu e-n stare să-mi răspundă. Se-apucă de halatul meu de casă cu-amândouă mâinile, tremurând toată şi rugându-mă:

— Promite-mi… promite-mi că nu te visez şi pe dumneata…

— Îţi jur că nu… Hai să mergem.

Dar ea-şi înfige unghiile-n încheietura mâinii mele:

— Şi că dumneata nu mă visezi pe mine?

Îmi păstrez calmul; şi eu, dac-aş fi fost închis într-o mansardă, timp de nouă ani, aş fi acum cu minţile duse. Îi spun:

— Fii sigură că nu. Haide-acuma, să plecăm de-aici cât mai repede.

Îmi dă drumul de mână. Zice:

— Uite-aici, domnu’ inspector…

— Doamnă Bishop, trebuie să mergem…

Dar ea mă ignoră, scoate-o brichetă şi-o ridică la înălţimea ochilor. Degetul mare-i zvâcneşte, şi-o flacără subţire…

… se lungeşte, palidă şi nemişcată ca un stop-cadru. Nu mai e flacără de brichetă, ci de lumânare, înfiptă într-o bază metalică butucănoasă, cu-nscrisuri de jur-împrejur, în arabă, ebraică sau cine-ştie-ce limbă străină. Cuşca nu mai e. Nici mobila din ea nu mai e. Şi Rita Bishop a dispărut. Lumânarea e singura sursă de lumină. Mansarda, redusă la dimensiuni mult mai mici, e-ntunecată acum ca un interior de coşciug vârât în străfundurile unei caverne cu intrarea blocată. Sunt îngenuncheat, paralizat, şi nu ştiu ce mi se-ntâmplă. Încerc să mă mişc, dar fără nici un rezultat. Nici măcar un deget. Nici măcar limba. Cuşca-i acum propriul meu corp, şi eu sunt cel ferecat înăuntru. Ochii şi creierul – ele mi-au mai rămas care să funcţioneze. Atunci, fă bine şi dezleagă misterul. Gaz paralizant? Damblageală? Vreun „Mickey Finn“45, ceva? Numai Dumnezeu ştie. Indicii, poate, domnule inspector? Trei feţe disting în penumbră. Drept în faţă, dincolo de lumânare, sunt eu, în halatul de casă al unui mort. În oglindă, evident. În stânga mea, e Chloe, într-un fel de robă cu glugă şi cu pernuţe pe umerii înălţaţi. În dreapta mea, e-un… Chloe-bărbat. Fratele ei geamăn, presupun – un invidid blond, îmbrăcat c-o robă la fel cum are şi Chloe, frumos la modul homosexual, cum erau membrii Tineretului Hitlerist. Nici el, nici ea nu se mişcă. La câteva degete distanţă de flacăra lumânării, stă nemişcată-n aer, nemişcată-n timp, o molie cafenie. Nu visez. De asta, măcar, sunt sigur. Şi, deci, aşa se face că poliţistul Gordon Edmonds şi-a pierdut minţile?

Timpul trece. Nu ştiu cât de mult. Lumânarea sfârâie, şi flacăra ei albă începe să se legene-ncolo şi-ncoace. Molia-şi reia zborul în cercuri, dispărând în beznă şi reapărând – acum o văd, acum n-o mai văd.

— Rânjeşti, Frăţioare, zice Chloe – dac-aşa o fi chemând-o pe bune.

Femeia de lângă mine are acelaşi chip cu cea care m-a servit cu tiramisu, dar, dacă vocea ei de-atunci era blândă şi-nvăluitoare, cea de-acum sugereaz-o lamă de briceag ruginită.

— Nu rânjesc deloc, obiectează bărbatul, mişcându-şi picioarele, de parc-ar fi nişte perniţe de ace, cu bolduri înfipte-n ele.

Încerc şi eu să mă mişc. Tot nu pot. Încerc să vorbesc. Nici asta nu pot.

— Al naibii de mincinos ce eşti, Jonah, zice Chloe, şi-şi ridică mâinile ca pe-o pereche de mănuşi lungi, pe care nu se poate hotărî dacă să şi le pună sau nu. Eu n-am rânjit când tu i-ai tras-o coafezei ăleia, cu două cicluri în urmă. Şi tu chiar ai făcut schimb de fluide cu ea, în timp ce eu nu i-am azvârlit dulăului ăstuia-n călduri – şi-mi aruncă o privire piezişă, dezgustat-acum – decât un os imaginar…

— Dac-am zâmbit, cumva, zice bărbatul, a fost un zâmbet de mândrie faţă de prestaţia ta magistrală din sublucrătura mea. La perfecţie-ai jucat rolul văduvei nevrotice. Cuşca de la mansard-a fost una dintre cele mai bune mises-en-scènes46 ale mele – cred că suntem de acord, măcar în această privinţă – , dar nici Meryl Streep, dac-ar fi fost în locul tău, n-ar fi reuşit să joace rolul bietei doamne Bishop cu mai mult aplomb. Zău aşa, eu abia dac-am remarcat-o, cu toţi anii ăştia-n urmă, aşa o creatură-nţepată era. Şi-avea o voce care-mi zgâria timpanele. De ce faci o mutr-aşa lungă, Surioară? A mai trecut o Zi a Inaugurării ca unsă, modul nostru de-operare s-a dovedit robust înc-o dată, avem fazanul gata jumulit şi marinat, iar tu, chiar şi-aşa, pari… înăcrită.

— Modul nostru de-operare nu-i decât un talmeş-balmeş improvizat, prea dependent…

— Norah, te implor, suntem pe cale să ne-nfruptăm. Ce-ar fi, pur şi simplu…

— …mult prea dependent de noroc, Jonah. De faptul că nimic nu va merge prost.

Bărbatul, Jonah, se uită la sora lui, Norah, c-o suficienţă de sine drăgăstoasă.

— Cincizeş’patru de ani, zice, sufletele noastre au rătăcit prin lumea asta mare din jur, ocupând ce trupuri ne-am dorit, ducând orice vieţi ni s-a năzărit să ducem, în timp ce contemporanii noştri victorieni fie au murit cu toţii de mult, fie trag să moară. Noi trăim în continuare. Modul nostru de-operare chiar funcţionează.

— Modul nostru de-operare funcţionează, cu condiţia ca trupurile noastre din naştere să rămân-aici, în lacună, fixate-n locul unde nu le poate-ajunge timpul