restului lumii, păstrându-ne sufletele ancorate-n viaţă. Modul nostru de-operare funcţionează, cu condiţia să reîncărcăm lacuna la fiecare nouă ani, ademenind câte-un Înzestrat credul în câte-o lucrătură potrivită. Modul nostru de-operare funcţionează, cu condiţia ca musafirii noştri să poată fi păcăliţi, îndopaţi cu banjax şi atraşi în lacună. Prea multe „cu condiţia să“, Jonah. Da, pân-acum, norocul a fost de partea noastră. Dar asta nu poate dura la nesfârşit – şi n-o să dureze.

Habar n-am despre ce bleotocăresc ei acolo, dar Jonah pare scos bine din răbdări.

— De ce o asemenea predică lămuritoare chiar acum, Surioară?

— Fiindcă trebuie să facem în aşa fel, ca modul nostru de-operare să fie rezistent la ghinioane şi duşmani.

— Care duşmani? Graţie insistenţei mele în materie de izolare, nici măcar practicanţii Căii Obscure nu ştiu de noi. Sistemul nostru de susţinere-a vieţii funcţionează – de ce să umblăm la el? Haide, zău, cina-i servită – şi Jonah-şi coboară privirile către mine, adăugând: Ghici, inspectore Sticlete, cine-i pe post de cină.

Încerc, dar nu reuşesc să mă mişc, să mă lupt, să mă milogesc. Nu pot nici măcar să mă cac pe mine.

— Pentru c-ai încetat să mai respiri, mă informează Jonah, foarte prozaic.

Nu, nu, nu, trebuie să respir, îmi spun. Sunt conştient şi-acum.

— Nu pentru multă vreme, îmi dă replica Jonah la gândul rămas neexprimat. Dacă e lăsat patru minute fără oxigen, creierul suferă leziuni ireversibile, şi, cu toate că n-am ceasul pe mână, ceva-mi spune că ţi-au trecut deja două. După şase minute, ai fi mort; noi însă intervenim înainte s-ajungi s-agonizezi. Nu suntem sadici.

Am senzaţia, cumva, că plonjez în sus.

Ce-am făcut să merit aşa ceva?

— Ce-are a face „meritatul“ cu indiferent ce de pe lume?, zice Norah Grayer, înălţându-şi sprâncenele-a ironie. Porcul a cărui carne-afumată ai mâncat-o la micul dejun şi-a „meritat“ soarta? Întrebarea-i fără sens. Ţi-ai dorit şuncă, iar animalul n-a putut scăpa din abator. Noi îţi dorim sufletul, ca să ni le-alimentăm pe-ale noastre, iar tu n-ai putut scăpa de-aici, din lacună. Asta e.

Oamenii care se sperie uşor nu rezistă mult în poliţie, dar eu acuma sunt al naibii de speriat. Cu toate că religia mi-a stat mereu în gât, ca fiind o scrânteală, dintr-odată, e tot ce mi-a mai rămas: Dacă sunt mâncători de suflete, roagă-te la Dumnezeu… Cum era chestia aia? Tatăl nostru…

— Splendidă idee, zice Jonah. Uite, îţi propun un târg, inspectore: dacă reciţi Rugăciunea Domnului de la cap la coadă – versiunea Cărţii de Rugăciuni Standard –, câştigi un card „Scapi de Temniţă“ gratuit. Haide. Să vedem cât de departe-ajungi.

— Nu fi pueril, Frăţioare, oftează Norah.

— Ce-i drept, e drept – merită să i se dea o şansă. Pe locuri, Sticlete; fii gata, start! Zi: Tatăl nostru, carele eşti în ceruri…

Individul ăsta, Jonah, e-o scârbă şi-un şarpe, dar n-am de ales: Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele teu…

— Cum ai zis? „Teu“ sau „tău“? Cum e corect?, vrea să ştie Jonah.

Trebuie să-i fac jocul nenorocitului. Mă gândesc: Tău.

— Bravo! Mai departe, mai departe. Sfinţească-se numele tău, deci.

Cum era mai departe? Vină-mpărăţia ta, facă-se voia ta pe pământ, la fel precum în cer. Dă-ne nouă astăzi pâinea cea de toate zilele şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne iartă nouă greşiţii noştri, cum şi noi…

— Hooo! Stai aşa! „Greşiţii“ sau „greşelile“? Care-i prima sau a doua, persoana, sau fapta?

Doamne, ce-aş vrea să-i pocesc mutr-afurisită!. Mă gândesc iar: Fapta.

— Sticletele-a rămas în cursă! Ne iartă nouă greşelile noastre…

…Cum şi noi le iertăm celor care… celor care… celor careee…

— Asta ce mai e? Vreo bâlbâială de gândire, vreo interpretare-a unei bufniţe?

…Celor care ne greşesc nouă. Fiindc-a ta este-mpărăţia, puterea şi slava, în vecii vecilor, amin!

Na, c-am reuşit. Mă uit la el. Nenorocitul s-a găsit să zâmbească. Zice:

— Din păcate, mai e şi-asta: Iartă-i pe cei care ne greşesc nouă; iar ispita vine după greşeli; şi-ai uitat partea cu izbăveşte-ne de cel rău – ce ironie!

O să mor. Acum. În ora asta. Eu.

— Şi scopul acestui oricât de scurt interludiu este…?, vrea să ştie Norah.

— Puţină disperare de ultimă clipă-i conferă unui suflet un gust persistent, agreabil de pământean, zice Jonah. Eu sunt gata când eşti şi tu, Surioară – la care, Norah bombăne:

— Eu sunt gata oricând – şi cei doi gemeni Grayer se pun pe trasat simboluri prin aer.

Le-nsoţesc şi cu incantaţii, într-o limbă pe care n-o cunosc. Deasupra flăcării de lumânare şi puţin deasupra nivelului ochilor mei se iveşte ceva: un fel de vânătaie mare, care pluteşte, o umflătură lucitoare, luminată dinăuntru, într-o nuanţă roşcată, mare cât un creier şi care pulsează ca o inimă. Din ea, încep să şerpuiască un fel de viermi, sau rădăcini, sau vene. Unele cresc în direcţia fiecăruia dintre gemeni, altele se-ndreaptă către mine, care-ncerc să-mi trag înapoi capul, sau dimpotrivă, să le dau cu capul, ca să se ducă-n altă parte, sau măcar să urlu ori să-nchid ochii – dar nu pot face absolut nimic din toate-astea. Îmi intră-n gură, în urechi, pe nări în sus, ca nişte degete subţiri şi-ascuţite, şi-ncep să lucreze-năuntrul meu. Simt o durere ca de cui care mi s-ar înfige-n frunte, iar în oglindă, văd o pată neagră-n acelaşi loc… Nu şi sânge. Trec mai multe secunde. Ceva mi se scurge din cap şi rămâne suspendat deasupra lui, un gogoloi de forma şi dimensiunile unei mingi de golf, exact în faţa ochilor. Aproape că se vede prin el, ca şi cum ar fi de gel sau de-albuş de ou, plin cu fire lucitoare de praf, ori galaxii,