proprietar de moşie de pe lângă Ciulniţa. Era în primele zile de mai, mugurii plesneau în suluri mici de frunze, dar ramurile copacilor se vedeau încă mai negre. Primăvara scotea lumea la soare ca pe şopârle… Aleile erau zvântate şi soarele tăia sectoare luminoase, proaspete, în toate părţile. Anişoara trimisese maşina înainte, la rondul doi, şi ea venea acum pe alee încet, pe jos, frumuseţe mlădioasă, brună.

  Pe vremea când eram săraci nu ne vedeam aproape deloc cu această verişoară, care era foarte „mondenă”, trăia larg de tot, căci avea casă mare în Bucureşti. Era una dintre acele femei elegante despre care, fie pe stradă, fie la teatru, toată lumea întreba numaidecât cine e. Avea obraji cu limpezimi de ou de porţelan, ochii negri, mari ca nişte clasice migdale, sprâncenele drese, subţiri şi uşor ridicate spre tâmple. Nasul, mult depărtat de gură, dar legat de ea printr-un suav şănţuleţ, abia lămurit, era tot aşa de fin şi sigur desenat ca şi buzele, cum îi erau, dealtfel, toate trăsăturile, şi dădea o uşoară semeţie întregii figuri. Un grain de beauté totuşi, în stânga, deasupra gurii înroşite închegat, îmbia cu oarecare familiaritate. De aproape de tot însă, tăriei accentuate a trăsăturilor îi corespundea o frăgezime prea molatică, nesigură, a cărnii, ca la floarea crescută la întuneric. Probabil din cauza nopţilor nedormite, sau, cine ştie, era poate bolnavă.

  Acum a descoperit-o parcă pe nevastă-mea: „Zău, e încântătoare… Ia uite ce drăguţă… Ei nu, zău…” Nevastă-mea era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase. Ele între ele, femeile, sunt foarte simţitoare la aceste preferinţe. A urmat o serie de invitaţii reciproce şi pe urmă nu ne-am mai despărţit aproape nici o zi, mai ales când a venit, după ce a terminat muncile, şi bărbatul Anişoarei, Iorgu. A fost o schimbare rapidă ca topirea zăpezii albe pe câmp. Am devenit şi mondeni. Sărbători în familii de cunoscuţi, invitaţii la conacuri de prieteni, la restaurante de seară şi grădini de vară, dansuri, deveniseră preocupări cotidiene. Au fost, în luna mai, câteva „grandioase” bătăi de flori la Şosea, între rondul întâi şi hipodrom, la care am luat, bineînţeles, parte, în automobilul ascuns sub liliac, trandafiri şi garoafe al Anişoarei. Sufeream, ca supus unui tratament dureros, cu fiecare prilej din acesta, dar nevasta îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite şi, mai ales, descoperă în fiecare zi prilejuri noi şi diferite să şi le exerciteze. O rochie nouă, un pantof fin, o pălărie, o masă cu invitaţi eleganţi, care altora li se păreau aproape la fel sau fără nuanţe prea evidente, aveau între ele pentru nevastă-mea deosebiri categorice, aşa ca în reclama din vitrina farmaciilor, în care o mână extrem de fină e alăturată de alta cojită şi buboasă: înainte şi după întrebuinţarea cremei X.

  De vechile prietenii nu mai putea fi vorba. Nu numai că n-ar fi fost suficient de bine îmbrăcaţi pentru localurile în care mergeam acum, dar n-ar fi avut nici posibilităţile materiale. Când mergeam înainte, în grup, plăteam eu nota totdeauna, bineînţeles, dar acum nici eu, din cauza costului mare, n-aş fi putut s-o fac. Dealtminteri, aceste despărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor. Când se ridică gradul de altitudine, unii rămân fatal jos, indiferent de sentimente.

  Aproape chiar din această vreme, nevastă-mea a început să se ocupe cu superioritate şi de ţinuta mea. Ştiam că la Universitate trec printre studenţii „bine”. Eram înalt şi elegant, dar e adevărat că nu-mi făceam decât câte un costum de haine, pe care-l purtam până se uza şi pe urmă îl înlocuiam cu altul. Cravată, de asemeni, cumpăram alta numai când cea de la gât era mototolită de-a binelea. Bineînţeles că şi ghetele le pingeleam cât timp cizmarul socotea că se pot pingeli cuviincios. Dar cum eram subţire, cum cumpăram obiecte pe care le credeam bune, n-aveam nici un motiv să fiu îngrijorat. La început, nevastă-mea s-a mulţumit să-mi calce hainele, să-mi aranjeze mai bine nodul de la cravată şi să-mi puie, în fiecare zi, o batistă mai fină, în buzunarul de sus al hainei. Pe urmă mi-a cumpărat trei cravate noi şi o jumătate de duzină de batiste fine de olandă. O stânjenea parcă neatenţia mea în îmbrăcăminte. E drept că într-o după-amiază am observat şi eu deosebirea dintre mine şi dansatorii care veneau la Anişoara. Întâia dată mi-am dat seama că o cămaşă nu se poate pune şi a treia zi. Aveam, pe urmă, manşetele prea largi şi cu colţurile sucite în afară, pe când „dansatorul” pe care-l priveam avea manşetele bine întinse, mici, care prindeau mâinile ca nişte cătuşe de mătase. Şi pe când ghetele mele aveau o uşoară tendinţă să-şi ridice boturile, ale lui erau întinse şi parcă noi. Era tuns parcă de cinci minute, pieptănat lins. Părea nesfârşit mai curat şi mai îngrijit ca mine, cu toată baia mea din fiecare zi. Peste vreo două zile nevastă-mea, cu oarecare stânjenire, mi-a dat un sfat căruia i-am ghicit resortul interior.

  — N-ar fi bine să-ţi comanzi, azi sau mâine, două costume noi? Căci hainele, dacă le porţi cu rândul, se păstrează mai bine… zău, Ştefane… Şi iar: Nu mai purta şi tu cărţi în buzunarele hainei.

  — Fată dragă, o să am de lucru cu probele…

  — N-are a face, şi, uite, acum vine vara… N-ar fi bine să-ţi comanzi trei cămăşi de soie-écrue? Ba poate n-ar fi rău dacă ţi-ai face o jumătate de duzină chiar…

  Am înţeles că în sufletul ei se petreceau comparaţii care nu-mi erau favorabile şi că suferea, fără să spună, din cauza asta.

  Simţeam că nici nu era singura inferioritate pe care mi-o găsea. Pare-se că snobii, pe care ea îi admira acum, aveau un stil al lor, pe care eu nu-l aveam, vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine.

  Viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă. Ştiam că