— Cine, frate?

  — Ei, cum cine? Una… blondă şi urâtă. Era în capul băncii a cincea.

  Nu ştiu nimic, dar spun la întâmplare:

  — Care, aia din capul băncii a cincea…? A…! blonda… aia cu gura frumoasă…?

  Strâmbă din buze.

  — Da, frumoasă, dacă era vopsită ca o paparudă.

  Am înţeles şi joc mai departe, cu mutra cea mai convinsă:

  — A, ştiu acum. E o fostă metresă a mea…

  Mă priveşte o clipă uimită, cu sprâncene circomflexe.

  — Mizerabile, şi se năpusteşte asupra mea cu pumnii.

  — A, da… frumoasă fată… ce gură avea…

  M-a împins cu picioarele afară din pat şi, ca să nu cad, a trebuit să cobor.

  — Dragă, avea o gură caldă şi lacomă…

  Strigă la mine mânioasă:

  — Taci… n-auzi, taci…

  Şi, lăudăros, din mijlocul dormitorului:

  — Lacomă… dragă… Aia ştia să sărute, nu ca tine.

  Aruncă acum cu pernele în mine, strigând în genunchi, în mijlocul patului:

  — Nu mă interesează… taci… nu vreau să aud… era slută.

  — Când te strângea în braţe… nişte braţe, cu adevărat colaci de salvare…

  Vrea să-mi arunce cartea de pe mescioară în cap, dar sar mai înainte, o prind în braţe şi o culc în pat. I-am fixat umerii în olanda albă a aşternutului, petrecându-i mâna stângă pe sub talie, arcuindu-i astfel pieptul cu sânii mici. Îi prinsesem amândouă mâinile, căci cu cotul îi apăsam braţul stâng, iar cu degetele îi încleştasem braţul celălalt aproape de umăr. Corpul îi era de sub sâni în jos liber şi gol tot, dar nu putea să scape din prinsoare, cu toată truda ei de zvârlugă. În felul acesta gura îi era în voia mea, căci stam în genunchi şi aveam şi braţul drept cu totul liber. N-o sărutam. Îmi apropiam numai buzele de colţul gurii ei şi aşteptam. Se smucea, arunca picioarele căutând să mă lovească, dar totul era de prisos. Cămăşuţa i se adunase spre gât. O întrebam ironic:

  — Tot mai vrei să dai oamenilor cu cărţile în cap? şi-i conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam uşor de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase palidă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.

  — Mai eşti afurisită?

  Nu vrea să vorbească şi, amărâtă, avea aerul să spuie că scapă ea din strânsoare şi are să-mi arate mie.

  Era vânjos şi viu trupul, în toată goliciunea lui de femeie de douăzeci de ani, tare, dar fără nici un os aparent, ca al felinelor. Pielea netedă şi albă avea luciri de sidef. Toate liniile începeau, fără să se vadă cum, aşa ca ale lebedei, din ocoluri. Sânii robuşti, din cauza mâinii mele petrecute pe sub talie, prelungeau graţios, ca nişte fructe oferite, coşul pieptului, ca sub ei, spre pântec, căderea să fie bruscă. Picioarele aveau coapsele tari, abia lipite înăuntru când erau alături, lung arcuite în afară, din şold la genunchi, ca şi când feminitatea ei ar fi fost între două paranteze fine, prelungi. Cu toată înverşunarea împotrivirii, mi-am apropiat gura de a ei, dar când am simţit-o moale şi bună, ca un miez bun de fruct, i-am dat dintr-o dată drumul şi-am sărit în mijlocul dormitorului, ca de frica unui şarpe.

  S-a ridicat înfuriată, aprigă, în genunchi şi în aceeaşi clipă mi-a zburat în cap cartea… şi de abia am avut timp să mă feresc, căci flaconul cu apă de colonia de pe masă a zburat şi el, prăbuşind în spatele meu o etajeră cu vasul de flori cu tot, făcându-se cioburi.

  Dacă mă lovea, nu ştiu ce s-ar fi putut întâmpla. M-ar fi desfigurat, poate m-ar fi ucis chiar. Era fără îndoială un paroxism, o undă de nebunie în furia ei, căci avea în joc aceeaşi frenezie ca animalele din junglă. Niciodată n-o iubeam atât de mult ca în asemenea clipe şi ar fi putut să mă omoare, dar la ispita asta n-aş fi renunţat. E ceea ce n-am întâlnit niciodată la altă femeie, această impresie de a te juca pasionat cu o panteră întărâtată. Am prins-o din nou în braţe, şi când mi-a simţit gura apăsată în plin, cald, pe a ei, s-a destins toată, s-a înmuiat ca o cârpă, şi-a trecut braţul după gâtul meu şi a rămas atârnată de gura mea.

  Scăpat din strânsoarea sărutului ei, mi-am plimbat buzele de-a lungul taliei cu răsuciri molcome, mi-am lipit urechea şi obrazul de pântecele neted şi catifelat, ca o petală de trandafir galben, ascultând înăuntru viaţa femeii, în ovarele ei, ca o sevă, atent cum ascultă medicul pieptul celui pe care îl examinează. A prins să se frământe iarăşi, se frângea ca o pâine a iubirii trupului tânăr, era lânced albă, şi cu ochii închişi peste durerea dospită din ea, oferind între dinţi, întinsă, garoafa însângerată a buzelor. Eu priveam ochii îndoliaţi, care vegheaseră nopţi de-a rândul deasupra patului prietenei bolnave, mâna palidă care scotea din camera suferindei ligheanul cu pansamente murdare schimbate, aceeaşi mână palidă care copia zeci şi zeci de pagini pentru mătuşă. Am prins să caut în tot trupul acesta de prinţesă dornică sufletul, floarea gândului şi a loialităţii. Tăcut, voinţa dintre noi creştea, se exaspera ca sacadele unui spasm. Îmi gângurea numai, deodată învăpăiată şi năvalnic rumenită, năucit şi cald în ureche, vorbe fără şir: „Dacă nu… Viaţa mea… dacă nu…”

  Până la minunea din urmă a îmbrăţişării.

  Nu mult după lucrarea de seminar, am întâlnit, într-o după-amiază, la Şosea, pe când eu şi nevastă-mea ne plimbam pe jos, pe Anişoara, o verişoară de-a mea, măritată cu un