Stă rezemată în cot:

  Spune înainte… Şi avea braţul alb şi gol.

  Aşadar, timp de două mii de ani, aceştia şi discipolii lor au căutat, îngroziţi de nesiguranţa simţurilor, să găsească sprijin în raţiune sau în credinţa în Dumnezeu. A venit însă şcoala filosofică englezească, ştii că englezii sunt oameni practici, şi a afirmat că nimic nu putem şti decât tot prin simţuri. Raţiunea nu duce decât la vorbe goale. Unul dintre aceşti englezi, Roger Bacon, şi după el altul, Francis Bacon, peste trei veacuri, ne îndeamnă să ne întoarcem la natură şi să nu credem decât ceea ce se poate controla. Ei sunt părinţii ştiinţei moderne. Ceilalţi englezi, care au filosofat, s-au mulţumit să tăgăduiască valoarea virajului raţiunii. Locke afirmă contrariul celor ce se susţinuse două mii de ani. Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă. Înainte de experienţă sufletul e „tabula rasa”. Totul vine prin simţuri. Episcopul Berkeley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului: David Hume tăgăduieşte spiritul şi revine, într-o formă nouă, la vechiul scepticism al sofiştilor. Nimic nu există în realitate. Totul e numai relativ la noi şi se reduce la legile asociaţiei ideilor. Nici numărul, nici cauza, nimic nu există, afară de ceea ce aduc simţurile şi care, fireşte, nu are nici o valoare ştiinţifică. Tot un englez, şi încă faţă bisericească, filosoful Thomas Reid, a combătut această filosofie a iluziei, spunând, între altele, şi o anecdotă care a avut mare succes la vremea ei. „Mă întâlnesc, zilele trecute, cu bunul meu prieten, John să-i spunem. Era foarte amărât. „Dar, John, ce s-a întâmplat cu dumneata?” „Sunt amărât. Mi-a înnebunit băiatul cel mare”… „Arthur? Ei, nu mai spune… cel care studia filosofia la Oxford?” „Tocmai el. A venit acum de sărbători acasă. Fireşte că am găsit o masă bogată şi, emoţionat, l-am întrebat ce a învăţat acolo la Universitate…” „Multe, tată, şi lucruri pe care nici nu le bănuieşti. Am învăţat, de pildă, că nimic nu există, că totul e o creaţie a simţurilor mele, masa, cu tot ce e pe ea; uite, mâna mea e şi ea creaţie a simţurilor mele. Tot ce mă înconjoară e o creaţie a simţurilor mele. Dumneata însuţi, tată, eşti o creaţie a simţurilor mele”… Când am auzit asta, mi s-a făcut rău. M-am ridicat furios în picioare şi i-am spus, cuprins de mânie: „Bine, ticălosule, că vinul şi paharul, şi masa or fi creaţia simţurilor tale… poate… nu ştiu. Dar să-mi spui mie că eu sunt o creaţie a simţurilor tale, când ştiu bine că eu te-am făcut pe tine?… Asta e prea-prea. Ieşi afară din casa mea şi du-te la filosofii tăi”.”

  Râde amuzată cu dinţii ca miezul unui fruct roşu.

  — Episcopul ăsta avea dreptate…

  — Te cred că-i dai dreptate… Totdeauna episcopii au fost de acord cu femeiuştile frumoase. Dar acum am obosit… Dealtfel, am ajuns la Kant, care e cel mai mare dintre toţi. El i-a împăcat pe cei două mii de ani de raţionalism – adică de împăcat nu i-a împăcat, dar a găsit calea adevărată cu empirismul ştiinţific al englezilor. El a spus: nici raţiunea singură, nici simţurile singure nu pot oferi un adevăr sigur. Raţiunea singură o ia razna, simţurile singure sunt moarte. Lumea cea adevărată, care ne stârneşte impresiile, n-o cunoaştem. El i-a zis lumii aceleia „lucru în sine”, numen. Numenul, acest miez al lucrurilor, nu-l poate cunoaşte nimeni. Când vrea să ajungă la noi, el ia forma dictată de simţuri şi se organizează aşa cum cere raţiunea noastră. Când acest numen vrea să intre în cetatea minţii noastre, el trebuie să se supuie formalităţilor necesare, să îmbrace un anumit costum, să păstreze obiceiurile şi prescripţiile. Raţiunea nu poate şti nimic din ceea ce e în afară de zidurile cetăţii, dar garantează pentru ordinea şi siguranţa celor dinăuntru. Prin urmare, şi după Kant, lumea pe care o vedem e un vis al fiecăruia din noi, dar un vis care se formează după anumite reguli, nu aşa la întâmplare, după regulile „casei” adică ale sensibilităţii, ale judecăţii şi ale raţiunii.

  Un vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi…

  Iată, fată dragă, filosofia, explicată, atât cât s-a putut, ca s-o înţeleagă şi o proastă mică, aşa ca tine…

  S-a întărâtat ca o pisică în culcuşul de olandă albă.

  — Iar începi?

  — Ei, atunci, poftim, retractez: o proastă mare.

  — Ascultă, să nu mă scoţi din sărite… Spune-mi mai bine acum altceva. Dacă lumea care există e un vis al fiecărui om, după reguli stabilite, cum se face că toţi oamenii visează după aceleaşi reguli?

  O privesc cu o nemaipomenită mirare.

  — Zău că nu eşti chiar aşa de proastă.

  S-a înfuriat, vrea să-mi prindă mâna ca să mi-o muşte.

  — Zău că nu glumesc… Asta s-au întrebat şi ceilalţi filosofi, citind pe Kant. El spusese că există o „conştiinţă în genere”. Dar, se vede că e prea puţin… Pe tine te mulţumeşte această afirmaţie, căci pe confraţii tăi într-ale filosofiei nu…

  N-am apucat să termin fraza, căci m-am pomenit cu amândouă pernele de puf şi dantelă în cap.

  — Dragă fată, nu mai ştiu cum să mă înţeleg cu tine… Dacă-ţi spun…

  Mă întrerupe poruncitor…

  — Stai, acum vino aproape şi-mi răspunde la o întrebare.

  Iau o mutră supusă, cu ipocrizie, şi aştept.

  — Da?

  — Cine era o fată blondă şi uscată?…

  — Care?

  — Una urâtă… după lucrare, când tu vorbeai cu profesorul, câţiva băieţi şi vreo două