Mă priveşte cu ochi mari de copil furios.

  — Ai spus că faci acum numai filosofie…

  — Dar ce? Crezi că asta nu-i filosofie? Să ştiu dacă mă iubeşti sau nu? (Când îmi dau seama acum cât de puţin bănuiam ce sens profund avea să aibă într-o zi această afirmaţie pentru mine, ce înnebunitoare problemă fără soluţie avea să-mi puie, cât aveam să-mi repet întrebarea la nesfârşit, îmi vine să surâd melancolic de seninătatea cu care glumeam atunci, cum ar glumi, fără să ştie nimic, cei al căror tren a şi pornit pe o linie pe care alt tren vine dimpotrivă.)

  — Nu te iubesc deloc… continuă.

  — Dar sub aparenţă, s-au întrebat filosofii, nu e nimic absolut, nimic care să reziste oricărei analize? Şi fiecare a propus câte ceva. Fiecare a avut un sistem al lui. Primii filosofi greci mai cunoscuţi au emis teorii oarecum simple. Pentru Tales din Milet, dacă ai căuta şi ai căuta, ai vedea că esenţa, absolutul, este apa. Ea se transformă în toate lucrurile care sunt pe lume. Pentru Heraclites, care nu vedea decât mişcare şi transformare, dimpotrivă: esenţa, absolutul, era focul, un foc mai pur însă. Alţii, mai vechi, crezuseră că e pământul, alţii aerul. De fapt, toţi înţelegeau prin aceste „principii” ceea ce ştiinţa modernă înţelege prin „energie”, care, transformându-se în orice, creează lumea existentă. Deci, vechii filosofi greci erau nişte fizicieni. Erau, dealtfel, şi buni matematicieni. Pytagora chiar credea că numărul e singura realitate în lume. Căci aparenţele ar fi înşelând, dar numărul nu înşală niciodată, 3+4 fac oricând şapte. Alţii au găsit că mişcarea e absolută. Zenon credea că, singur, repaosul. Dar să trecem peste aceşti primi filosofi, căci toţi au dreptate, dar toţi exagerează.

  — Ascultă, nu pricep.

  — Ei, mereu nu pricepi… Şi pe urmă, surâzând: Un filosof nu trebuie priceput, căci asta e imposibil. Dealtfel, filosofii toţi se declară, de trei mii de ani încoace, unii pe alţii ininteligibili. Şi dacă ei nu se înţeleg… atunci cum vrei să-i înţelegi tu?… Aşa cum eşti… Şi o privesc cu o prefăcută desconsiderare.

  E foarte atentă şi nu ia în seamă nimic.

  — Bine, dar nici profesorul nu-i înţelege?

  — Nici el, nici nimeni. Un sistem de filosofie e un sistem frumos sau nu e nimic. Nu uita că el e un mare profesor de istoria filosofiei. Un istoric memorizează. El expune pe rând sistemele, nu le explică. Căci, în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filosofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii. Dacă admiţi unui nebun că el e de sticlă, atunci totul decurge cum nu se poate mai normal. Se fereşte de tine ca să nu se spargă, se spală cu grijă ca să fie mereu limpede, îşi studiază greutatea, speră să devie sonor, şi aşa mai departe. Dealtfel, după primii filosofi greci, au urmat sofiştii, care au împins îndoiala până la ultimele consecinţe. Dacă nimic nu e adevărat, atunci se poate afirma orice. Totul e să fie frumos exprimat. Dacă „omul e măsura lucrurilor” şi, oricât s-ar trudi, nu descoperă decât minciuna, atunci să aleagă cel puţin minciunile agreabile. Cum vezi, ei sunt strămoşii autorului tău favorit, Anatole France, care afirmă şi el că orice idee se poate susţine, că adevărul nu poate fi aflat şi că singurul lucru care ne rămâne de făcut e să căutăm frumosul şi agreabilul. Iar în locul unui filosof, el preferă o statuetă sau, şi mai bine, o femeiuşcă frumoasă ca o statuetă… Cu toate că nu împărtăşesc convingerile lui, cu toate că ai sânii atât de urâţi, uite, uneori privindu-te, simt şi eu că are puţină dreptate.

  S-a înfăşurat de necaz, toată, de la picioare până sub bărbie, cu plapuma cu atlazul ivoriu, ca un copil în faşă.

  — Foarte bine, spune mai departe.

  — Spun, dacă dai iar plapuma deoparte.

  — Dar să spui… auzi? şi e mereu copilăroasă ca o cadână.

  — Spun. Dar pe scurt acum, că, uite, se face ziuă. O privesc cercetător. Sunt singur acum, după miezul nopţii, în tot cuprinsul pământului, al stelelor, al nemărginirii albastre, cu femeia aceasta, goală pe alba piramidă a pernelor, sub lumina lămpii.

  — Ce-are a face că-i târziu…? spune.

  — Ei bine, au urmat, lăsând deoparte pe cei mai puţin însemnaţi, timp de aproape două mii de ani, o serie de mari filosofi, care, indignaţi de atitudinea sofiştilor (căci aceştia, găsind că simţurile înşală, tăgăduiau totul), au căutat dacă nu există un alt mijloc, mai sigur, de aflat adevărul. Şi au găsit că raţiunea e un bun instrument şi că ea ne poate ajuta să descoperim câteva adevăruri absolute. Socrate a găsit că binele e ceva absolut. Platon a ajuns la concluzia că ideile nu sunt supuse schimbării. Animalul se naşte, creşte, moare; dar ideea de animal, speţa, rămâne undeva, departe, în aer, în cer; Aristotel găsea că rămâne sigură activitatea, cine nu se mişcă e mort ca un tablou pe perete, activitatea e o certitudine. Descartes găsea că sigură e îndoiala, deci cugetarea – şi de aci deducea existenţa sigură a lumii. Spinoza, încă mai raţionalist decât ceilalţi, ajungea la concluzia că sigură e substanţa, adică Dumnezeu, şi tot ce există nu sunt decât moduri şi forme ale substanţei. E panteismul exprimat cu aproximaţie în literatură, în ideea nu că Dumnezeu e în toate, ci că e toate: floare, pom, munte, om, gândire; Leibniz, tot pe calea raţiunii, găsea că absolut certă e existenţa substanţei active, a monadelor adică, un fel de mici suflete din care ar fi făcută lumea. Aceştia au fost raţionaliştii principali, căci i-am lăsat deoparte pe mulţi, între care şi pe religioşi: Plotin din Alexandria, pe filosofii şi sfinţii creştini: