— Ce să fie? şi era mirată că filosofii şi-au pus o întrebare atât de simplă.

  — Ce? ţi se pare aşa de uşor de răspuns?

  — Dragă fată, încă de la început s-a văzut că nici întrebarea asta nu are un răspuns limpede. De trei mii de ani – şi, poate, mai demult – gânditorii caută dezlegare: Ce este lumea? Ce putem cunoaşte din ea? Cei care au încercat un răspuns se numesc filosofi, iar ansamblul răspunsului lor, un sistem de filosofie. De aceea, în centrul filosofiei stă aşa-zisa teorie a cunoaşterii. Motru, de pildă, e profesor de logică şi de teoria cunoaşterii.

  Pare enervată, deziluzionată, îşi ridică uşor cămăşuţa albă pe umerii rotunzi şi cruzi.

  — Dar bine, cu această cunoaştere a lumii nu se ocupă ştiinţa? Ce mai e nevoie de o teorie a cunoaşterii?

  E mirată, aşa cum se miră profanii că filosofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple, căci nimic nu pare mai simplu decât o axiomă. Aşa cum elevii, care urmează matematicile superioare, se miră că li se cere să demonstreze că 3x7=7x3.

  — E cu totul altceva, fată urâtă… Dealtfel, cei mai mulţi filosofi au tăgăduit posibilitatea ştiinţei.

  — Ei, cum asta? întreabă, nevinovată…

  — Ei spun că, în afară de ce e formal şi nu al realităţii, în afară deci de matematici şi de ce se leagă de ele: geometria, mecanica şi fizica, în genere, nu putem cunoaşte nimic sigur. „Sigur”, înţelegi?

  — Şi cum asta? Dar medicina?

  — De medicină nici nu mai vorbim. Indicaţiile ei se bat în cap şi determină mode. Unii cred că de două mii de ani n-a făcut nici un progres, în afară de chirurgie, care e tehnică pură. Medicina nici astăzi nu poate vindeca un guturai măcar şi ai văzut că eu a trebuit să aştept două săptămâni până să te pot săruta ca lumea…

  — Ah! şi-mi dă mânioasă cu puişorul de puf în cap.

  — A recomandat, zeci de ani, duşurile reci pentru cei nervoşi şi acum le condamnă, găsindu-le omorâtoare mai ales pentru cei nervoşi, de le-a înlocuit cu cele scoţiene. A recomandat o jumătate de veac mâncărurile fierte mult, cu grijă, şi azi le recomandă aproape crude, să nu li se piardă vitaminele. A recomandat operaţia de apendicită, pe urmă a combătut-o, a recomandat medicaţia intensă, ca să revie pe urmă la stimulente şi iar să se întoarcă. Am citit zilele trecute că un medic e de părere că apa murdară de râu e mai bună de băut, tocmai pentru că are bacterii, necesare organismului, şi e deci împotriva filtrării. Ba se pare că unii medici sunt şi împotriva aeraţiei camerei de dormit, pentru ca să nu se consume oxigen în timpul somnului şi odihna să fie deci completă şi citează cazul păsărilor, care dorm cu pliscul sub aripă. A fost un principiu: „digerăm cu picioarele mai mult decât cu stomacul” şi acum unii recomandă siesta liniştită, după pilda animalelor care se odihnesc după masă. Tuberculoşilor li s-a recomandat, cu pasiune, aerul cel mai tare al munţilor şi, după ce au murit cu sutele şi miile acolo, au fost coborâţi, ceilalţi, mai jos. Dealtfel, mulţi se întreabă dacă nu cumva cea mai teribilă dintre boale, aceea a cancerului, nu e un rezultat al excesului de medicamentaţie, dovedind astfel că nu câştigăm nimic, că, în schimbul unei aparente îndreptări, ne loveşte mai rău, mai cumplit. S-a observat, în orice caz, că populaţiile care ignorează medicina trăiesc mai sănătos şi mai mult decât cele care la tot pasul aleargă după doctori. Asta ca să-ţi dau un exemplu. Aşa cu toate… De istorie ce să mai vorbesc? Ai văzut cum îşi bate joc Anatole France de ea. Dealtminteri, filosofii nu se gândeau numai la medicină, ci la tot ce poate fi obiect de ştiut. Nu putem cunoaşte nimic cu adevărat.

  — Tot nu pricep… cum nu putem cunoaşte?

  — Ascultă, să te întreb altfel. Cum cunoaştem noi lumea?

  — Prin simţuri…

  — Foarte bine… dar simţurile sunt înşelătoare:

  Urechea te minte şi ochiul te-nşală…

  Ce-un secol ne zice, ceilalţi o dezic…

  Culoarea nu e a lucrurilor… e a ochiului nostru… Daltoniştii văd verde în loc de roş. Dacă toţi am fi daltonişti, toate lucrurile roşii ar fi verzi, ochiul suferă de atâtea ori, dealtfel, de halucinaţie… urechea de asemeni… „mi s-a părut că m-a strigat cineva”, pipăitul înşală, simţul inferior înşală… Cei cărora li s-a amputat piciorul se vaietă încă uneori că-i doare unghia de la deget. Lucrurile n-au nimic al lor: nici formă, nici culoare, nici sunet. Dealtfel, n-ai văzut şi în somn cum ne înşală simţurile? Trăieşti în vis tocmai ca în viaţă. Soarele te arde, iarba e umedă, gheaţa rece, vezi ce nici n-ai gândi, câştigi saci cu bani de aur. Ba chiar bănuieşti că eşti în vis şi îngrijorat, cauţi să verifici, te pipăi. Dar te convingi că e realitate. Pentru orice gânditor adevărat a rămas stabilit că nu putem avea nici o încredere în simţuri. Totul e relativ. Născiorul dumitale pare un nas de Cyrano pe lângă o cârnă adevărată.

  — Ascultă… şi iar îşi arată ameninţătoare dinţii albi, dintre care doi din faţă, de sub buza roşie de sus, puţin mai laţi, ca două minuscule petale, îmbietoare, de floare de cireş.

  — Cine ar bănui că alămiul părului dumitale e făcut cu ajutorul ceaiului…? Pe toţi îi înşală.

  — Ah! şi a început indignată să dea cu picioarele şi pumnii în mine, arătându-mi şuviţe de păr auriu din creştet: Uite… uite.

  — Dragă, mă laşi sau nu să fac filosofie?

  — Dacă spui infamii?

  — Ce infamii? Astea sunt infamii? Vezi că dacă nu stai liniştită, vai de chica dumitale alămie. Şi, după ce s-a potolit