toţi colegii mei, care-şi citeau lucrările, eu vorbeam, timp de o oră, despre tema dată, fără altceva dinainte decât o pagină cu note.

  Negreşit, Critica raţiunii practice, excesiv dogmatică, prezintă mult mai puţine greutăţi decât aceea a raţiunii pure, chiar în textul kantian, ba încă, ţinând seama mai mult de sală decât de profesor, căutasem să ocolesc cât mai mult dificultăţile metafizice. Nevastă-mea a fost până seara gravă şi tăcută. Faptul că fusesem tratat de profesor cu atâta deferenţă măsurată, că timp de o oră fusesem pe catedră obiectul privirilor unei săli pline, în care erau şi câteva studente, frumoase, necunoscute nouă, de la altă facultate probabil, sfiala admirativă cu care eram felicitat de colegi şi de roiul de fete care mă înconjurase, la sfârşitul orei lângă catedră, o intimidaseră.

  S-a rezemat de braţul meu, caldă şi îngândurată. Aveam de făcut cumpărături şi simţeam nevoia să schimb oboseala în joc şi destindere. Am fost cu trăsura după-masă la Şosea, până dincolo de vila Minovici. A vorbit în timpul plimbării puţin şi părea mereu preocupată. Numai când a fost în patul jos şi larg, ghemuită între pernele albe, după obiceiul ei, a şoptit, parcă mai mult pentru ea: „Uf… şi filosofia asta!” Spunea „uf, şi filosofia asta!” cu un fel de ciudă, cum ar fi spus: „uf, rochia asta!” sau „uf, pantoful ăsta!” care o strânge.

  — Dar ce-ţi face filosofia, fată dragă?

  — Nu pricep nimic… nimic, şi-i erau ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.

  — Cum, acum, după ce ai audiat aproape doi ani cursuri de filosofie, constaţi că nu pricepi nimic?

  — Lasă-mă-n pace… niciodată n-am priceput nimic… ce naiba vor toţi filosofii aceştia?

  — Şi-i iubeşti tu… cred că nimic mai mult… Aşa o fată slută ca tine…

  — Ascultă, vorbesc serios acum… Te rog foarte mult…

  — Ei, cum vorbeşti serios, draga mea, dacă vrei să ştii ce vor filosofii?

  Lumina lămpii, strânsă şi răsfrântă de abajur, îi poleia rotunzimile albe, în culcuşul patului cu perne mari, pătrate, de olandă parcă scrobită.

  — Ascultă, ţi-a trecut vânătaia pe care ţi-ai făcut-o la genunchi, când te-ai lovit de scaunul căzut ieri? şi i-am ridicat cămăşuţa spumoasă de pe genunchi, ca să văd.

  Şi-a tras-o nervoasă la loc.

  — Lasă asta şi răspunde la ce te întreb.

  — Cum, dragă, vrei să ştii serios ce vor filosofii?

  — Da… şi era gravă ca un copil care cere luna sau pasărea de aur…

  — Nu ştiu…

  — Cum nu ştii? Atunci de ce vorbeşti la Universitate?

  — Ce vrei să fac? Vorbesc şi eu aşa…

  — Dar lumea de ce spune că ştii?

  — Spune cineva enormitatea asta?

  — Lasă-mă-n pace, că nu vrei să-mi spui, şi albastrul ochilor i s-a întunecat, buza de jos, umedă, i s-a răsfrânt a ciudă.

  Aş fi vrut s-o sărut, aşa îmbufnată şi copilăroasă ca o cadână.

  — Fată dragă… zău dacă ştiu.

  — Spune ce ştii… Ce-ai vrut să spui azi când ai spus „nelinişte metafizică”?

  M-a mirat că a reţinut expresia, dar pare-se că a frapat-o ca pe excursionişti un obiect de curiozitate colorată, în muzeu.

  — Nelinişte metafizică? şi o priveam adânc în ochi… Nelinişte metafizică e să priveşti o femeie în ochii mari.

  — Ei, nu…

  — Să simţi că lumea e fără margini, că suntem atât de mici, că frumuseţea are pete şi e trecătoare, că dreptatea nu se poate realiza, că nu putem şti niciodată adevărul. Să fii, din cauza asta, trist… să iubeşti florile şi să zâmbeşti când vezi oameni ca Nae Gheorghidiu, care nu bănuie nimic şi îşi au socotelile lor.

  Genele lungi se întind uşor ca o mirare peste apa albăstrie dintre ele.

  — Nu putem şti adevărul? Cum? dreptatea nu se poate realiza? şi ascultând în ea, o clipă, pe urmă: frumuseţea are pete şi e trecătoare?

  — Da, fată dragă, adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată… dreptatea nu se poate realiza pe lume… iar frumuseţea are pete şi e trecătoare… Aşa, ca pata asta, de deasupra genunchiului tău…

  — Ei, eşti revoltător, mârâia, păcălită în aşteptarea ei.

  — Iar acum două săptămâni ai avut şi un guturai de nu avea nimeni curajul să te sărute, iar nasul ţi-era inform şi roşu… Ba încă ar putea fi şi mai rău, zi Doamne fereşte… ai putea fi bolnavă de stomac, de pildă…

  — Ah, taci cu prostiile… spune-mi mai bine ce e filosofia…

  — Tare mi-e teamă că dacă nu ţi-o conveni nici ea, o să-i spui „să tacă” şi filosofiei. Voi femeile…

  — Te rog… nici un „voi femeile”… eu sunt eu… eu nu sunt „femeile”.

  Am tras-o de nas, s-a apărat ca de o albină cu palma… şi pe urmă iar a luat mutra întrebătoare.

  — Stai întâi să îndrept abajurul, ca să-ţi fie capul în lumină… Nu pot suferi să-ţi vorbesc, fără să-ţi văd ochii. Îmi dă „neliniştea metafizică”, şi întorcând lampa cu abajur mare, verde, de citit seara, am scăldat-o în lumină. Cu formele ei calde şi vii, era ca o bucurie a serii.

  — Ah… iar începi… credeam că ai devenit serios, şi trase de urechile de dantelă puişorul de puf.

  — Dragă, filosofii, ca toţi copiii, au vrut să ştie la început „cine a făcut lumea?”.

  — Cine s-o facă? Dumnezeu…

  — Da? Ai uitat întrebarea: dar pe Dumnezeu cine l-a făcut, tăticule?

  —?!… se miră cu ochii măriţi şi gura micşorată.

  — Sigur. Îndeosebi, ei ar fi vrut să ştie ce se întâmplă cu omul după moarte… Dacă există suflet… şi dacă sufletul e muritor. Au văzut însă curând că aici dezlegare nu poate să fie şi, modeşti, dându-şi seama că nu pot cunoaşte nimic de dincolo, au căutat să cunoască mai bine lumea de dincoace, lumea asta în care trăim. Negreşit,