încărcate cu mesaje şi forţe divine) şi au devenit doar o fericită ghiftuială sărbătorească („post postică"!) BUNDARETELE (vedeţi că îl scriu în semn de respect cu majuscule), a rămas o găteală solemnă, a cărei pregătire şi mâncare sacramentală, după un ceremonial precis, apără şi face roditoare via şi aduce primăvara, Bundărete – Sacrificiul ritual al porcului de Anul Nou Viticol – 2 februarie – sau de Anul Nou Agrar – 9 martie – are semnificaţii străvechi. Podgorenii din Muntenia şi Oltenia, într-o atmosferă de profundă religiozitate şi speranţă, prepară şi mănâncă Bundaretele, aliment sacru, simbol al prosperităţii şi abundentei.

  Moşul (simbolul primăverii, cel ce vine în 10 martie, imediat după Babă, dar şi numele maţului gros al porcului) se umple cu elementele vitale – carne, ficat, inimă, splină şi slănină fiartă – şi se pune să clocotească.

  Se sfinţeşte, se taie felii şi se mănâncă în vie după un ritual exact – fiind purtător de forţe magice şi înnoitoare.

  Târcolâtul viilor este un ritual al podgorenilor ce are loc la străvechi încerjut de An Nou Viticol.

  În deplină curăţenie trupească şi sufletească, capul familiei merge la vie în dimineaţa zilei de 2 februarie (numită Ziua Ursului, Martinul cel Mare, Trif Nebunul sau Ziua Omizilor) cu Bundaretele şi plosca de vin în traistă. Acolo dă ocol locului o dată sau de trei ori şi se opreşte la colţuri unde oficiază următorul cult: taie câte o bucată din bundărete şi o pune pe Pământ, lângă butuc; retează o coardă de viţă, unge tăietura cu funingine amestecată cu untură, picură vin peste butucul de viţă, mănâncă o bucată de bundărete şi bea o gură de vin.

  În final, pronunţă o formulă magică sub formă de monolog: „Doamne, să-mi faci strugurii cât bundăretele!"; „Cum este bundăretele de mare, aşa să se facă strugurii de mari"; „- Bună dimineaţa, vie!"

  — Mulţumesc, IIie!"„-Faci vin sau te tai?"„-Fac!" Coardele tăiate se pun în cruciş pe piept, se fac cununi aşezate peste căciuli, se aduc acasă unde se plantează devenind „Norocul viţei".

  Proprietarii se cinstesc din belşug împreună cu întreaga familie, c-aşa în Muntenia silenică şi se întorc acasă cu chiote şi mare veselie, c-aşa e în Oltenia dionisiacă.

  (după Ion Ghinoiu – „Obiceiuri populare de peste an")

  UNDE FUGIM DE-ACASĂ? LA IARBĂ VERDE!

  GRĂTARUL

  (Concept şi paradigmă)

  Într-o ţară fundamental carnivoră ca România, grătarul (barbecue-ul?) joacă nu numai un rol alimentar ci şi un rol social excepţional (îmi dau lacrimile de emoţie şi bucurie când citesc – la alţii! – asemenea fraze inteligente).

  Nu iese bine soarele primăverii că românul ţuşti, la iarbă verde, să picnic-eze fericit, cu toată familia şi toată berea din frigider.

  Ţigănind în jurul focului, regăsindu-şi o vână primitivă (nu prea profundă!) lăfăindu-se într-un amniotic miros de fum şi în simplitatea grosolană şi despovărătoare a mâncatului fără etichetă, mioriticul pare a-şi regăsi copilăria ori inocenţa pierdute pe lângă fleicile aruncate pe jar.

  Exorcizant, enorm, festiv, exotic, grătarul se practică în curte, în fundul grădinii, în poiană, pe marginea şoselei, chiar şi în balcon.

  Nu e român care, dacă îi permite cât de cât buzunarul, să nu iasă la iarbă verde, să nu evadeze deci, într-o solidaritate emoţională, chiar dacă temporară, cu izvoarele, nu prea îndepărtate, ale propriei condiţii. Sătui şi binevoitori, toleranţi, reconciliaţi în sfârşit cu natura care i-a abandonat şi pe care au distrus-o, valahul, moldoveanul şi ardeleanul fac din grătar un fetiş,

  • 1 kg ceafă porc • 1 linguriţă piper măcinat

  • 1 lingură ulei • 1 linguriţă cimbru măcinat praf l linguriţă sau câtă vă place de sare (la sfârşit de tot!)

  2 braţe voiniceşti de bucăţi nu prea groase de fag uscat

  • 1 braţ de copil nevinovat cu aşchii şi scândurele de brad uscat

  • ziare, chibrituri, un pic de motorină (eventual) (chiar dacă folosiţi cărbuni din comerţ, vă trebuie totuşi un braţ de lemn de brad uscat, ca să-i aprindă)

  • Focul se face pe loc uscat şi ferit, înconjurat de pietre şi cât mai departe de holde, case, păduri, că bate vântul şi se duce, Doamne fereşte, vreo scânteie aiurea (unele grătare au vatra metalică, ceea ce limitează enorm riscurile incendiilor)

  * Focul se face ca mai jos, respectând proporţiile

  * Se mototolesc câteva ziare mai citite, să iasă de un muşuroi

  Se îmbracă muşuroiul în aşchii subţiri de brad, piramidă, apoi în lemnişoare mai groase, cât să se-adune de-un stup de albine

  Se stropeşte căpiţa asta mititică cu motorină, dacă n-avem încredere în uscăciunea bradului

  Se dă foc ziarelor, printre zăbrelele de lemn

  • Dacă o cam pâlpâie, se mai toarnă niţică motorină, până o ia! Dacă n-o ia, ori mergeţi la drăgostit ţigănci, ori e lemnul ud de-a binelea şi atungi fuga la brânză şi salam, că foc n-o să iasă

  • Când a luat-o temeinic, se pun toate lemnele de fag, tot piramidă, să fie gata tot jarul deodată

  S-a făcut jarul?! Urraa Urmează carnea!

  Se taie carnea în felii de-un deget (da nu degeţel de domnişoarăbaletistă, ci de om bine hrănit)

  • Se freacă feliile cu piper şi cimbru, se ung cu ulei, se lasă în aşteptare (merg şi alte mirodenii la carne – rozmarin, busuioc, chimen, ienibahar, boia etc; se mai poate pune o oră carnea la marinat, în vin alb cu felii de măr, apoi se scoate, se şterge bine, se unge cu ulei; se mai unge şi cu zeamă deasă de usturoi)

  Se pune grătarul metalic peste jarul încă pâlpâind, să se încingă, la o palmă deasupra vetrei

  Se unge-şterge – cu o cârpă îmbibată în untdelemn sau cu o bucată de slănină

  Când jarul nu mai pâlpâie deloc – şi numai atunci – se pune carnea pe grătar, cu un pic de distanţă între felii

  Să aveţi pregătită la îndemână o cană mare cu apă (o să vede^ de ce!)