ei Lizaveta. În ceea ce mă priveşte, vă anunţ că m-am săturat până peste cap de toate astea. Dacă găsiţi că aveţi dreptul să mă urmăriţi legal şi să mă arestaţi, urmăriţi-mă şi arestaţi-mă. Dar să-mi râdeţi în faţă şi să mă chinuiţi n-am să permit.

Buzele începură deodată să-i tremure, ochii i se aprinseră de furie şi glasul, reţinut până atunci, îşi dădu drumul.

— Nu permit! strigă deodată, izbind din toate puterile cu pumnul în masă. Auziţi, Porfiri Petrovici? Nu permit!

— O, Doamne, ce te-a apucat iarăşi? strigă şi Porfiri Petrovici, părând speriat de-a binelea. Rodion Romanovici! Taică! Ce-i cu dumneata?

— Nu permit! zbieră încă o dată Raskolnikov.

— Tăicuţă, mai încet! Că ne aud şi vin aici! Atunci ce le spunem? Gândeşte-te numai! şopti îngrozit Porfiri Petrovici, apropiindu-şi chipul de al lui Raskolnikov.

— Nu permit, nu permit! repeta maşinal Raskolnikov, însă vorbind deodată tot în şoaptă.

Porfiri se întoarse iute şi se repezi să deschidă fereastra.

— Să intre aer curat! Bea puţină apă, dragul meu, ai făcut o criză!

Dădu să se repeadă spre uşă ca să ceară să i se aducă apă, când văzu într-un colţ o carafă plină.

— Bea, tăicuţă, spuse în şoaptă, dând fuga la el cu cana, îţi face bine...

Spaima şi grija lui erau atât de neprefăcute, încât Raskolnikov tăcu şi începu să-l cerceteze cu o curiozitate sălbatică. Dar nu vru să bea.

— Rodion Romanovici! Drăguţule! Aşa o să-ţi ieşi din minţi, îţi spun eu! Hai, ia şi bea! Ia barem o picătură!

Până la urmă îl făcu să ia în mână paharul cu apă. Raskolnikov îl duse maşinal la gură, dar dezmeticindu-se, îl puse dezgustat la loc pe masă.

— Da, ai făcut o mică criză de nervi! Păi, dacă o ţii tot aşa, drăguţule, o să ţi se-ntoarcă boala, cotcodăci cu compătimire prietenească Porfiri Petrovici, părând încă destul de nedumerit. Doamne, dar cum să te laşi aşa? Uite, şi Dmitri Prokofici a venit deunăzi la mine... de acord, de acord, sunt o fire caustică, dar poftim ce-au scos ei de-aici!... Doamne! A venit ieri, în urma dumitale, când mâncam de prânz, şi a vorbit, a vorbit întruna, iar eu nu puteam decât să desfac braţele de uimire. Ei, mă gândesc că... ei, Doamne! Dumneata l-ai trimis? Dar stai jos, taică, stai jos, pentru numele lui Hristos!

— Nu, nu l-am trimis eu! Dar ştiam că a pornit spre dumneavoastră şi pentru ce a pornit, răspunse tăios Raskolnikov.

— Ştiai?

— Ştiam. Şi ce-i cu asta?

— Păi e, Rodion Romanovici taică, fiindcă, vezi, eu mai ştiu nişte isprăvi de-ale dumitale. Am cunoştinţă despre toate! Ştiu cum te-ai dus să închiriezi apartamentul pe înnoptate, când se întunecase, şi cum ai început să tragi de clopoţel, cum ai întrebat de sânge şi cum i-ai zăpăcit pe muncitori şi pe portari. Eu înţeleg în ce stare sufletească erai... totuşi o să ajungi să înnebuneşti, zău aşa! Nu mai poţi! Prea fierbe indignarea în dumneata, chiar dacă e nobilă, de pe urma jignirilor pe care le-ai suferit, mai întâi de la soartă şi pe urmă de la poliţiştii de cartier, şi uite, alergi încolo şi-ncoace ca să-i faci pe toţi să-şi dea drumul mai repede la gură, ca să zic aşa, şi să isprăveşti odată, fiindcă te-ai săturat de toate neroziile şi bănuielile astea. Aşa-i? Ţi-am ghicit starea sufletească? Însă în felul ăsta nu te zăpăceşti numai pe dumneata, mi-l zăpăceşti şi pe Razumihin, iar el e un om prea bun, ştii lucrul ăsta. La dumneata e din pricina bolii, iar la el – pentru că e un om integru, dar se vede treaba că se lipeşte boala şi de el... Când te-oi linişti, uite, o să-ţi spun, taică... dar şezi, taică, pentru numele lui Hristos! Te rog, odihneşte-te, nici nu ştii cum arăţi, şezi odată!

Raskolnikov se aşeză; nu mai tremura şi simţea o fierbinţeală în tot trupul. Uluit şi încordat, îl asculta pe Porfiri Petrovici, care părea speriat şi nu ştia ce să-i mai facă, întocmai ca un prieten. Dar de crezut nu credea o iotă din ce-i spunea, cu toate că, în mod straniu, se simţea ispitit să creadă. Cuvintele rostite de Porfiri, cu totul pe neaşteptate, despre apartament îl lăsaseră înmărmurit. „Cum vine asta? Atunci ştie de apartament, îi trecu prin cap. Şi mi-o şi spune!“

— Da, am mai avut un caz aproape identic în practica noastră judiciară, un caz psihologic morbid, continuă să turuie Porfiri. Tot aşa, unul a luat pe umerii lui o crimă, şi încă cum: a scornit o întreagă fantasmagorie, a prezentat fapte, a relatat împrejurările, i-a încurcat şi i-a zăpăcit pe toţi, şi de ce? Pentru că, întâmplător şi cu totul nepremeditat, fusese într-o oarecare măsură, dar numai într-o oarecare măsură, pricina omorului şi, când a aflat că le oferise prilejul ucigaşilor să săvârşească crima, a început să lâncezească, s-o ia razna şi să aibă vedenii, apoi s-a smintit de tot şi s-a apucat să-şi bage singur în cap că el e ucigaşul! Dar instanţa a dat până la urmă de capăt cazului şi nefericitul a fost achitat şi trimis la balamuc. Dacă nu era instanţa, ar fi fost vai şi-amar de bietul nenorocit! Ce vreau să spun, taică, e că şi o febră şi nişte nervi surescitaţi te pot împinge la năzbâtii din astea, să te duci noaptea să tragi de un clopoţel şi să întrebi de sânge! Toată psihologia asta am studiat-o în practică. Uite-aşa ajunge omul să sară pe fereastră sau din