clopotniţă, se simte ispitit. La fel e şi cu clopoţelul. E boala, Rodion Romanovici, boala! Ai început să-ţi cam neglijezi boala. Ar trebui să consulţi un medic cu experienţă, nu pe grasul ăla care te îngrijeşte... Delirezi! Toate astea le faci numai în delir!

Pentru o clipă, Raskolnikov simţi că începe să se învârtă totul în jurul lui.

„Nu cumva, nu cumva, îl fulgeră un gând, minte şi-acum? Nu, nu se poate!“, îl respinse îndată, presimţind la ce furie şi turbare era în stare să-l ducă şi simţind că îl putea apuca chiar nebunia.

— Atunci n-am fost în delir, aveam mintea limpede! strigă străduindu-se din răsputeri să priceapă jocul lui Porfiri. Limpede, limpede! Aţi auzit?

— Da, înţeleg şi aud! Ai spus şi ieri că n-ai fost în delir, ba chiar ai stăruit în mod deosebit asupra acestui lucru! Pricep tot ce-ai putea să-mi spui! Eeh!... Ascultă, Rodion Romanovici taică, să luăm numai împrejurarea asta: dacă erai într-adevăr criminalul ori dacă erai amestecat în vreun fel în blestemata asta de afacere, s-avem iertare, o mai ţineai una şi bună că n-ai făcut toate astea în delir, ci dimpotrivă, că erai cu mintea întreagă? Mai susţineai sus şi tare şi cu atâta îndârjire? Păi, ar fi fost cu putinţă aşa ceva, s-avem iertare, ar fi fost? După părerea mea, ar fi fost taman invers. Dacă te-ai fi simţit cât de cât vinovat, ar fi trebuit să susţii neapărat că ai fost în delir! Nu? Nu-i aşa?

Ceva sună a viclenie în întrebarea asta. Raskolnikov se trase spre speteaza divanului, ferindu-se de Porfiri care se apleca spre el, şi îl privi tăcut şi nedumerit.

— Sau, uite, treaba cu domnul Razumihin, şi anume dacă a venit ieri din proprie iniţiativă sau la îndemnul dumitale. Ar fi trebuit să spui tocmai că a făcut-o din proprie iniţiativă şi să ascunzi că a venit la îndemnul dumitale! Dar dumneata nu ascunzi lucrul ăsta! Chiar susţii că a venit la îndemnul dumitale!

Raskolnikov nu susţinuse deloc aşa ceva. Simţi un fior îngheţat pe şira spinării.

— Minţiţi tot timpul, spuse el încet şi rar, cu gura schimonosită într-un zâmbet nefiresc. Vreţi să-mi arătaţi din nou că îmi ştiţi tot jocul, că ştiţi dinainte toate răspunsurile mele, zise, simţind el însuşi că deja nu-şi mai cântărea cum trebuie cuvintele. Vreţi să mă speriaţi... sau pur şi simplu să vă bateţi joc de mine...

Zicând asta, continuă să se uite ţintă la el şi dintr-odată în ochi îi străluci din nou o ură nemărginită.

— Înşiraţi numai minciuni! strigă el. Ştiţi foarte bine că pentru un criminal cea mai bună tactică este să spună pe cât posibil adevărul... să ascundă cât mai puţin cu putinţă. Nu vă cred!

— Doamne, ce le mai suceşti! chicoti Porfiri. Păi cu dumneata, taică, n-o mai scoţi la capăt, asta-i monomanie curată. Vasăzică nu mă crezi? Ei bine, atunci am să-ţi spun că deja mă crezi, mă crezi cam de-un sfert de arşin, dar eu am să te fac să mă crezi de un arşin întreg, fiindcă ţin sincer la dumneata şi îţi doresc într-adevăr binele.

Lui Raskolnikov începură să-i tremure buzele.

— Da, îţi doresc binele şi îţi spun o dată pentru totdeauna, continuă el apucându-l uşor, prieteneşte, pe Raskolnikov de braţ, ceva mai sus de cot, o dată pentru totdeauna îţi spun, îngrijeşte-ţi sănătatea. Mai cu seamă că acum ţi-a venit şi familia, gândeşte-te la mama şi la sora dumitale. Ar trebui să te linişteşti şi să le răsfeţi, iar dumneata nu faci decât să le sperii...

— Şi ce vă priveşte pe dumneavoastră? De unde ştiţi? Ce vă interesează? Ce-nseamnă asta, mă urmăriţi şi mai vreţi să-mi şi arătaţi?

— Taică! Păi de la dumneata, chiar de la dumneata am aflat totul! Nici nu-ţi dai seama că, în tulburarea dumitale, vorbeşti vrute şi nevrute şi faţă de mine, şi faţă de alţii. Până şi de la domnul Razumihin, Dmitri Prokofici, am aflat multe lucruri interesante ieri. Nu, uite că m-ai întrerupt, dar trebuie să-ţi spun că din pricina suspiciunii, cu toată inteligenţa dumitale, nu mai eşti în stare să judeci sănătos. Poftim, să ne întoarcem de pildă la întâmplarea cu clopoţelul. Un fapt ca ăsta e un lucru preţios (un fapt concret, bagă de seamă!) pentru un anchetator şi eu ţi-l servesc pur şi simplu pe tavă! Chiar nu vezi nimic în asta? Păi, dacă te bănuiam câtuşi de puţin, aşa ar fi trebuit să procedez? Din contră, ar fi trebuit să-ţi adorm de la început bănuielile şi să-ţi dau impresia că nu ştiu nimic despre acest fapt, iar în felul ăsta să-ţi distrag atenţia şi să te lovesc deodată cu muchia în moalele capului (după exprimarea dumitale), întrebând: „Ce-ai binevoit, mă rog, să cauţi în locuinţa victimei la ora zece seara, dacă nu chiar unsprezece? Şi pentru ce ai tras de clopoţel? Şi de ce-ai întrebat de sânge? Şi de ce i-ai înnebunit pe portari şi i-ai îndemnat să meargă cu tine la secţie, la comisar?“. Uite cum ar fi trebuit să procedez dacă aş fi avut fie şi o umbră de bănuială în ceea ce te priveşte. Ar fi trebuit să te interoghez după tot tipicul, să-ţi fac o percheziţie, poate să te şi arestez... Dacă n-am procedat aşa, înseamnă că nu te bănuiesc! Dar dumneata, îţi repet, ţi-ai pierdut judecata sănătoasă şi nu vezi nimic!

Raskolnikov tresări atât de tare din tot trupul, încât ar fi fost cu neputinţă ca Porfiri Petrovici să nu observe.

— Minţiţi întruna! strigă el. Nu ştiu ce gânduri aveţi, dar minţiţi... Ce-aţi spus adineauri suna cu totul altfel, n-am cum