— Mint? îl întrerupse Porfiri, parcă luând foc dintr-odată, însă păstrând un aer cât se poate de vesel şi de ironic şi părând prea puţin îngrijorat de ce credea Raskolnikov despre el. Mint vasăzică? Păi, cum am procedat eu, anchetatorul, cu dumneata adineauri, când ţi-am sugerat, ba chiar ţi-am servit pe tavă, toate mijloacele de apărare şi ţi-am explicat întreaga psihologie: „Boala, delirul, jignirile suferite, melancolia şi oamenii de la secţie“ şi tot restul? Ai? He-he-he! Deşi, în treacăt fie spus, toate mijloacele astea psihologice de apărare, pretextele şi subterfugiile nu prea stau în picioare şi sunt cam cu două tăişuri: „Boală, delir, vise, mi s-a năzărit, nu-mi amintesc“, toate bune, dar de ce, taică, ţi se năzar când eşti bolnav şi delirezi taman vise din astea şi nu din altele? Doar puteau să ţi se năzară şi din altele, nu? Nu-i aşa? He-he-he!

Raskolnikov se uită la el cu o privire mândră şi dispreţuitoare.

— Ca să încheiem, zise el tare şi răspicat, ridicându-se şi făcându-l astfel pe Porfiri să se tragă puţin înapoi, ca să încheiem, vreau să ştiu: mă recunoaşteţi o dată pentru totdeauna scutit de bănuieli sau nu? Spuneţi-mi, Porfiri Petrovici, spuneţi-mi o dată pentru totdeauna şi cât mai repede, chiar acum!

— Ei, pretenţios mai eşti, zău aşa! exclamă Porfiri cu un aer cât se poate de vesel, şiret şi deloc tulburat. Şi la ce-ţi trebuie să ştii, ce rost are să ştii atâtea, de vreme ce noi nici n-am început să te tulburăm vreun pic! Eşti ca un copil mic: dă-mi focul, dă-mi-l şi dă-mi-l, că vreau să-l ţin în mână! Pentru ce te agiţi atâta? De ce ne tot provoci singur, ce motive ai? Hm? He-he-he!

— Vă repet, strigă furios Raskolnikov, că nu mai suport...

— Ce anume? Nesiguranţa? îl întrerupse Porfiri.

— Lăsaţi înţepăturile! Nu mai vreau!... Vă spun că nu mai vreau!... Nu mai pot şi nu mai vreau!... Aţi auzit? Aţi auzit? strigă el bătând iar cu pumnul în masă.

— Mai încet, mai încet! Se-aude! Te previn serios: păzeşte-te! Nu glumesc! zise în şoaptă Porfiri, dar de astă dată fără expresia de muiere bună la suflet şi speriată de mai înainte. Dimpotrivă, acum ordona de-a dreptul, cu asprime, încruntând din sprâncene şi parcă renunţând deodată la toate misterele şi aluziile.

Dar toate astea nu ţinură decât o clipă. Nedumerit la început, Raskolnikov se simţi dintr-odată cuprins de o furie turbată, însă, lucru ciudat, dădu din nou ascultare ordinului de a vorbi mai încet, deşi furia lui ajunsese la culme.

— N-am să mă las chinuit, şopti pe acelaşi ton ca şi înainte, dându-şi într-o clipă seama, cu durere şi ură, că nu are cum să nu se supună ordinului, ceea ce îl înfurie şi mai rău. Arestaţi-mă, percheziţionaţi-mă, dar binevoiţi s-o faceţi după cum cere procedura şi să nu vă jucaţi cu mine! Să nu îndrăzniţi...

— Nu-ţi face griji în privinţa procedurii, i-o tăie Porfiri zâmbind din nou perfid şi privindu-l chiar pe Raskolnikov cu un fel de satisfacţie. Eu te-am poftit acum, tăicuţă, ca la mine acasă, cât se poate de prieteneşte!

— N-am nevoie de prietenia dumneavoastră – scuip pe ea! Auziţi? Poftim, îmi iau şapca şi plec. Ei, ce-o să spuneţi acum, dacă aveţi de gând să mă arestaţi?

Îşi înhăţă şapca şi se îndreptă spre uşă.

— Şi nu vrei să vezi mica mea surpriză? chicoti Porfiri, apucându-l din nou de braţ mai sus de cot şi oprindu-l la uşă.

Devenea în mod vădit tot mai vesel şi mai şăgalnic, ceea ce îl scoase cu totul din fire pe Raskolnikov.

— Ce mică surpriză? Ce-i asta? întrebă el oprindu-se deodată şi uitându-se speriat la Porfiri.

— O mică surpriză, uite-acolo, stă după uşă la mine, he-he-he! (Arătă cu degetul spre uşa închisă din peretele despărţitor, care dădea spre locuinţa lui de serviciu.) Am pus-o şi sub cheie, să nu fugă.

— Ce-i asta? Unde? Ce e?

Raskolnikov se duse la uşă şi vru să o deschidă, dar era încuiată.

— E încuiată, uite-aici cheia!

Scoase într-adevăr cheia din buzunar şi i-o arătă.

— Minţi întruna! strigă Raskolnikov, deja nemaiputându-se stăpâni. Minţi, maimuţoi afurisit ce eşti!

Se năpusti la Porfiri, care se retrase către uşă, fără să se sperie însă deloc.

— Înţeleg tot, tot! răcni sărind la el. Minţi şi mă aţâţi ca să mă trădez...

— Păi, nici nu mai e nevoie să te trădezi, Rodion Romanovici taică. Uite cum te-ai înfuriat. Nu striga, altfel chem oamenii!

— Minţi, n-o să se-ntâmple nimic! Cheamă oamenii! Ştiai că sunt bolnav şi ai vrut să mă scoţi din fire, să mă aduci la turbare ca să mă trădez, asta urmăreai! Nu, vino cu fapte. Am priceput tot! N-ai fapte, ai doar nişte nenorocite de presupuneri, bănuielile de doi bani ale lui Zametov! Ştiai ce fire am şi ai vrut să mă înfurii ca pe urmă să-mi vii cu popii şi cu deputaţii, să-mi dai la cap... Îi aştepţi, aşa-i? Ce mai stai? Unde-s? Adu-i încoace!

— Ce deputaţi, taică! Ia te uită ce i s-a năzărit! Păi, asta ar însemna să nu respectăm procedura, cum spui dumneata, aşa ceva nu se poate, drăguţule, nu ştii cum stau lucrurile... Dar de procedură n-ai cum să scapi, o să vezi şi singur! mormăi Porfiri ciulind urechile la uşă.