— A, vin, strigă Raskolnikov, ai trimis după ei!... Îi aşteptai! Ai socotit... Hai, adu-i încoace pe toţi: deputaţi, martori, ce vrei... Hai, sunt gata! Gata sunt!...

Dar în acel moment se petrecu ceva atât de ciudat şi de neaşteptat faţă de mersul obişnuit al lucrurilor, încât cu siguranţă nici Raskolnikov, nici Porfiri Petrovici nu aveau cum să se aştepte la un asemenea deznodământ.

7 Fără fasoane (în fr., în orig.).

8 Aşa se cere (în fr., în orig.).

9 Aluzie la înfrângerea suferită de armata rusă pe 20 septembrie 1854, în bătălia de pe râul Alma, în timpul Războiului Crimeii, şi la retragerea acesteia în oraşul Sevastopol.

10 Consiliul Aulic de Război (în germ., în orig.).

11 Karl Mack von Leiberich (1752-1828) – general austriac, comandantul forţelor care au capitulat în faţa marii armate napoleoniene în Bătălia de la Ulm (1805).

~ VI ~

Mai târziu, când şi-a amintit acest moment, iată cum a văzut Raskolnikov lucrurile.

Zgomotul care se auzea din camera alăturată crescu repede şi uşa se crăpă puţin.

— Ce-i asta? strigă plin de ciudă Porfiri Petrovici. Doar am spus mai-nainte...

O clipă nu primi nici un răspuns, dar era clar că în spatele uşii se aflau mai mulţi oameni, care parcă trăgeau înapoi pe cineva.

— Ce-i asta? repetă Porfiri Petrovici agitat.

— Am adus deţinutul, pe Nikolai, se auzi o voce.

— Nu e nevoie de el! Scoateţi-l afară! Aşteptaţi!... Ce caută aici? Ce-i dezordinea asta? începu să strige Porfiri năpustindu-se la uşă.

— Păi el..., dădu să spună vocea, dar se curmă brusc.

Vreo două secunde, nu mai mult, dincolo avu loc o luptă în toată regula, apoi parcă cineva îmbrânci cu putere pe altcineva şi în cele din urmă un individ foarte palid se năpusti în cabinetul lui Porfiri Petrovici.

La prima vedere, omul arăta foarte ciudat. Se uita drept înainte, dar parcă fără să vadă pe nimeni. Ochii îi străluceau de hotărâre, însă în acelaşi timp o paloare cadaverică îi acoperea faţa, de parcă fusese adus la execuţie. Buzele, care se albiseră de tot, îi tremurau.

Era încă foarte tânăr, îmbrăcat ca un lucrător, de statură mijlocie, slab, cu părul tăiat la rotund şi trăsături fine, descărnate parcă. Omul pe care îl dăduse la o parte se repezi înăuntru după el şi izbuti să-l înhaţe de umăr: era un gardian; dar Nikolai îşi smulse braţul şi îi scăpă iar.

În uşă se îmbulzeau câţiva curioşi. Unii încercau cu tot dinadinsul să intre şi ei. Toate astea se petrecuseră aproape într-o clipă.

— Afară, e prea devreme! Aşteaptă să fii chemat!.. De ce l-aţi adus mai devreme? bombăni teribil de înciudat şi parcă nedumerit Porfiri Petrovici.

Dar Nikolai căzu brusc în genunchi.

— Ce te-a apucat? strigă Porfiri uluit.

— Eu sunt vinovatul! Al meu e păcatul! spuse deodată Nikolai, parcă înecându-se, dar cu un glas destul de puternic.

Vreo zece secunde domni tăcerea, de parcă ar fi încremenit cu toţii; până şi gardianul se trase înapoi şi nu se mai apropie de Nikolai, ci se retrase maşinal către uşă, unde rămase neclintit.

— Ce-i asta? strigă Porfiri Petrovici, revenindu-şi din uluiala de-o clipă.

— Eu sunt... ucigaşul..., repetă Nikolai după un moment de tăcere.

— Cum... tu eşti... Cum... Pe cine ai ucis?

Vădit lucru, Porfiri Petrovici era cu totul descumpănit.

Nikolai stătu pe gânduri o clipă.

— Pe Aliona Ivanovna şi pe surioara dumneaei Lizaveta Ivanovna, eu... le-am omorât... cu toporul. Mi s-au întunecat minţile..., adăugă deodată şi tăcu din nou, rămânând în continuare îngenuncheat.

Porfiri Petrovici stătu nemişcat câteva clipe, părând să chibzuiască, dar se dezmetici îndată şi, fluturând nervos din mâini, le făcu semn martorilor nepoftiţi să iasă afară. Aceştia dispărură cât ai clipi şi uşa se închise. Atunci aruncă o privire spre Raskolnikov, care stătea într-un colţ, cercetându-l cu o căutătură sălbatică pe Nikolai, şi dădu să se îndrepte spre el, dar se opri brusc, se uită la el, apoi îşi mută privirea la Nikolai, pe urmă o întoarse iar către Raskolnikov, apoi din nou către Nikolai, şi deodată, parcă atras de ceva, se năpusti cu un soi de înverşunare asupra acestuia din urmă.

— Ce-mi tot dai zor că ţi s-au întunecat minţile? strigă la el aproape cu ură. Nici nu te-am întrebat încă dacă ţi s-au întunecat sau nu... Spune, tu le-ai ucis?

— Eu sunt ucigaşul... depun mărturie..., spuse Nikolai.