— Cu toporul. Am făcut rost de unul.

— Eh, ce se mai pripeşte! Singur?

Nikolai nu pricepu întrebarea.

— Singur ai ucis?

— Singur. Mitka e nevinovat şi n-are nici un amestec.

— Ia-o mai uşor cu Mitka! Eeh! Dar atunci cum... cum ai făcut de-ai fugit cu el pe scări? Doar portarii au dat peste amândoi, nu?

— Asta am făcut-o ca să nu dau de bănuit... atunci... am luat-o la fugă cu Mitka, se grăbi Nikolai cu răspunsul, care părea gata pregătit.

— Ei, asta-i! strigă furios Porfiri. Repetă cuvintele altuia! bombăni el ca pentru sine şi deodată privirea îi căzu iar pe Raskolnikov.

Fusese probabil atât de prins de Nikolai, încât pentru o clipă uitase aproape cu totul de Raskolnikov. Dintr-odată îşi veni în fire şi chiar se tulbură...

— Rodion Romanovici taică! Iartă-mă, se repezi la el, aşa nu se poate... fii bun... n-ai ce căuta aici... că şi eu... vezi doar ce surprize... fii bun...

Şi luându-l de mână, îl conduse spre uşă.

— S-ar părea că nu v-aţi aşteptat la asta, aşa-i? spuse Raskolnikov, care încă nu pricepea, fireşte, nimic clar, dar izbutise între timp să mai prindă curaj.

— Ei, dar nici dumneata, taică, nu te-ai aşteptat. Ia uite cum îţi mai tremură mâna! He-he!

— Păi, şi dumneavoastră tremuraţi, Porfiri Petrovici.

— Adevărat, nu mă aşteptam!

Stăteau deja amândoi în uşă. Porfiri abia aştepta să plece Raskolnikov.

— Şi mica surpriză nu mi-o mai arătaţi? întrebă deodată acesta.

— Vorbeşte, dar îi clănţănesc încă dinţii în gură, he-he! Ironic om eşti! Ei, la revedere.

— Eu aş zice adio!

— Cum o vrea Dumnezeu, cum o vrea Dumnezeu! mormăi Porfiri cu un zâmbet cam strâmb.

Trecând prin cancelarie, Raskolnikov observă că mai mulţi oameni se uitau ţintă la el. În antreu îi zări în mulţime pe cei doi portari de la casa aceea, cei pe care îi poftise atunci, noaptea, să meargă cu el la secţie. Stăteau în picioare şi aşteptau ceva. Dar nici nu ajunse bine pe scară, că auzi iar în urma lui glasul lui Porfiri Petrovici. Se întoarse şi îl văzu venind repede după el, gâfâind.

— Un singur cuvinţel, Rodion Romanovici, cu toate celelalte o să fie cum o vrea Dumnezeu, dar tot o să te mai întreb una-alta, aşa cere procedura... aşa că noi o să ne mai vedem, să ştii.

Şi Porfiri se opri în faţa lui zâmbind.

— Să ştii, mai spuse el o dată.

Părea că voia să mai adauge un lucru, dar cine ştie de ce nu-l putea rosti.

— Iar dumneavoastră, Porfiri Petrovici, să mă iertaţi pentru mai adineauri... M-am cam înfierbântat, începu Raskolnikov, care prinsese deja mult curaj şi simţea o dorinţă nestăpânită de-a se împăuna cu el.

— Nu face nimic, nu face nimic..., răspunse aproape fericit Porfiri. Doar şi eu... Sunt caustic din fire, îmi pare rău, îmi pare rău! Dar ne mai vedem noi. Dacă o vrea Dumnezeu, o să ne vedem chiar de multe ori!...

— Şi o să ne cunoaştem de-adevăratelea? nu se lăsă Raskolnikov.

— Şi o să ne cunoaştem de-adevăratelea, încuviinţă Porfiri Petrovici şi, mijind ochii, se uită foarte serios la el. Acum te duci la onomastică?

— La înmormântare.

— La înmormântare, fir-ar să fie! Sănătatea, ai grijă ce faci cu sănătatea...

— Eu nici nu ştiu ce v-aş putea ura! zise la rândul lui Raskolnikov, care începuse deja să coboare treptele, dar se întoarse brusc din nou spre Porfiri. V-aş ura mai mult succes, doar vedeţi şi dumneavoastră ce slujbă caraghioasă aveţi!

— De ce e caraghioasă? ciuli imediat urechile Porfiri Petrovici, care se răsucise şi el pe călcâie să plece.

— Păi, uite, bietul Mikolka ăsta, pesemne că atâta l-aţi mai canonit şi l-aţi mai chinuit psihologic, cum ştiţi dumneavoastră, până a recunoscut. Pesemne că i-aţi repetat zi şi noapte: „Tu eşti ucigaşul, tu eşti ucigaşul...“, iar acum, că a recunoscut, îl luaţi iar la puricat: „Minţi, îi spuneţi, nu eşti tu ucigaşul! Nu poţi fi tu! Repeţi cuvintele altuia!“. Păi, cum să nu fie caraghioasă o slujbă ca asta?

— He-he-he! Vasăzică ai observat că adineauri i-am spus lui Nikolai că „repetă cuvintele altuia“?

— Cum să nu observ?

— He-he! Te duce mintea, te duce mintea. Nu-ţi scapă nimic. Chiar ai o minte ageră! Şi prinzi şi nota comică... he-he! Se spune că, dintre toţi scriitorii, Gogol avea cel mai bine dezvoltată trăsătura asta, nu-i aşa?

— Da, Gogol.

— Da, Gogol... la cea mai bună revedere!

— La cea mai bună revedere...

Raskolnikov o luă direct spre casă. Era atât de derutat şi de uluit, încât, odată ajuns, se aruncă pe divan şi rămase aşa un sfert de ceas, doar trăgându-şi sufletul şi încercând să-şi adune gândurile. La Nikolai nici nu se osteni să cugete – se simţea copleşit; în mărturisirea lui era ceva inexplicabil, uluitor, cu totul de neînţeles pentru el în clipa aceea. Totuşi mărturisirea lui Nikolai era un fapt real. Ce avea