să urmeze după aceea îi era deja clar: minciuna avea să fie descoperită şi atunci aveau să se întoarcă la el. Dar cel puţin până atunci era liber şi trebuia să facă neapărat ceva, fiindcă pericolul era iminent.

Totuşi, cât de iminent? Situaţia începea să se lămurească. Amintindu-şi, în linii generale, întreaga scenă de adineauri dintre el şi Porfiri, nu-şi putu înăbuşi un fior de groază. Fireşte, nu ştia încă tot ce urmărea Porfiri şi nu putea înţelege toate calculele pe care şi le făcuse. Dar îi descoperise în parte jocul şi, fireşte, nimeni altul nu-şi putea da seama mai bine cât de periculoasă era pentru el această „mişcare strategică“ a lui Porfiri. Încă puţin şi se putea trăda de tot, fără scăpare. Cunoscându-i iritabilitatea bolnăvicioasă şi descifrându-l încă de la prima întâlnire, Porfiri îl atacase poate cu prea multă îndrăzneală, dar mersese aproape la sigur. Nici nu mai încăpea vorbă că el, Raskolnikov, reuşise deja să se compromită rău adineauri, dar până la urmă nu-i oferise fapte concrete, totul era încă relativ. Dar oare judeca bine lucrurile? Nu cumva se înşela? Încotro bătea Porfiri? Chiar avea ceva pregătit pentru azi? Şi ce anume? Aştepta într-adevăr ceva sau nu? Cum s-ar fi despărţit oare dacă n-ar fi fost episodul acela neaşteptat cu Nikolai?

Porfiri îşi dăduse pe faţă aproape tot jocul: riscase, fără îndoială, dar până la urmă o făcuse, şi dacă ar fi avut într-adevăr vreun as în mânecă (se gândea Raskolnikov), l-ar fi scos cu siguranţă. Care era „surpriza“ aceea? Să fi fost doar o glumă? Oare însemna ceva sau nu? Putea să se ascundă sub asta ceva care să semene a fapt concret, a acuzaţie serioasă? Omul de ieri? Unde o fi dispărut? Unde era azi? Dacă Porfiri dispune într-adevăr de ceva serios, asta are în mod sigur legătură cu omul de ieri...

Şedea pe divan, cu capul în pământ, cu coatele pe genunchi şi cu faţa în mâini. Continua să tremure nervos aproape din tot trupul. În cele din urmă se ridică, îşi luă şapca, stătu puţin pe gânduri şi se îndreptă spre uşă.

Presimţea cumva că, măcar în ziua aceea, se putea socoti aproape în afara oricărui pericol. Dintr-odată, îl năpădi chiar un fel de bucurie: voia să ajungă cât mai repede la Katerina Ivanovna. La înmormântare întârziase cu siguranţă, dar la praznic putea să ajungă şi acolo avea s-o vadă pe Sonia. Se opri, se gândi puţin şi un zâmbet dureros i se ivi pe buze.

„Astăzi! Astăzi! repeta în sinea lui. Da, chiar astăzi! Aşa trebuie...“

Tocmai voia să deschidă uşa, când deodată aceasta se deschise singură. Începu să tremure şi se trase iute înapoi. Uşa se deschise încet, fără zgomot, şi în prag apăru brusc o siluetă – omul de ieri, răsărit ca din pământ.

Acesta se opri în prag, se uită în tăcere la Raskolnikov şi păşi în odaie. Arăta întocmai ca în ziua trecută, aceeaşi statură, aceleaşi haine, dar chipul şi privirea îi erau mult schimbate: acum părea mâhnit şi, după o clipă de tăcere, oftă din rărunchi. Mai lipsea doar să-şi ducă palma la obraz şi să-şi plece capul într-o parte ca să semene leit cu o babă.

— Ce doreşti? întrebă Raskolnikov îngheţând de frică.

Omul nu răspunse şi deodată se plecă adânc, aproape până la pământ, dinaintea lui, atingând podeaua cu degetele de la mâna dreaptă.

— Cine eşti? strigă Raskolnikov.

— Sunt vinovat, spuse încet omul.

— Vinovat de ce?

— De gânduri rele.

Se uitară unul la altul.

— Mi-a fost necaz. Când aţi venit atunci, pesemne beat, şi i-aţi chemat pe portari la secţie şi aţi întrebat de sânge, mi-a fost necaz că v-au lăsat în pace, socotind că eraţi băut. Aşa necaz mi-a fost, că mi-am pierdut şi somnul. Dar cum ţinusem minte adresa, am venit ieri şi am întrebat...

— Dumneata ai venit? îl întrerupse Raskolnikov începând brusc să-şi amintească.

— Eu, cum s-ar spune, v-am jignit.

— Adică eşti de-acolo, din casa aceea?

— Păi de-acolo, da, şi atunci stăteam cu ei la poartă, nu vă aduceţi aminte? Am un atelier acolo, unde îmi duc mai departe meşteşugul din moşi strămoşi. Sunt cojocar, târgoveţ, iau şi de lucru acasă... şi cel mai necaz mi-a fost...

Raskolnikov îşi aminti brusc întreaga scenă de alaltăieri, din gang, şi îşi dădu seama că, pe lângă portari, mai fuseseră acolo câţiva oameni, bărbaţi şi femei. Îşi aduse aminte că o voce propusese să fie dus direct la secţie. Chipul celui care vorbise nu şi-l putea aminti şi nu l-ar fi recunoscut, dar îşi aduse aminte că îi răspunsese ceva atunci, se întorsese către el...

Vasăzică, asta era dezlegarea misterului care îl înspăimântase ieri. Şi mai tare se înspăimântă însă când se gândi că fusese cât pe-aci să se nenorocească, să se piardă din pricina unei asemenea întâmplări mărunte. Aşadar, în afară de povestea cu închirierea apartamentului şi cu sângele, omul ăsta nu putea spune nimic. Înseamnă că nici Porfiri nu are nimic, nimic, nimic, în afară de acest delir, nici un fel de fapte concrete, nimic altceva decât psihologia aceea cu două tăişuri, nimic serios. Înseamnă că, dacă nu vor mai apărea nici un fel de fapte concrete (şi nu trebuie să mai apară, nu, nu trebuie!), atunci... atunci ce-ar putea să-i facă? Cum ar putea să-i dovedească definitiv vinovăţia şi chiar să îl aresteze? Înseamnă că Porfiri a aflat abia acum, abia azi, despre apartament, până acum nici n-a ştiut.