— Dumneata i-ai spus azi lui Porfiri... că am venit acolo? strigă el, străfulgerat de o idee neaşteptată.

— Care Porfiri?

— Comisarul anchetator.

— Eu i-am spus. Portarii nu s-au dus atunci, dar eu m-am dus.

— Astăzi?

— Cu un minuţel înaintea dumneavoastră. Şi am auzit tot. Cum v-a mai chinuit.

— Unde? Ce? Când?

— Păi chiar atunci, la el, am fost tot timpul după perete.

— Cum? Vasăzică dumneata erai surpriza? Dar cum s-a putut una ca asta? Spune-mi, te rog!

— Văzând, începu târgoveţul, că portarii nu voiau să se ducă la secţie, cum le-am spus eu, fiindcă ziceau că era deja târziu şi că poate s-o mai şi supăra şeful că nu s-au dus atunci, mi-a fost un necaz de mi-am pierdut şi somnul, aşa că m-am hotărât să aflu una-alta despre dumneavoastră. Aflând ieri câte ceva, azi m-am şi dus întins la secţie. Când am venit prima oară, dânsul nu era acolo. M-am întors peste un ceas – nu m-a putut primi, abia a treia oară când am venit m-au lăsat să intru la dânsul. I-am zis cum a fost şi deodată a început să fugă prin odaie şi să se bată cu pumnul în piept, strigând: „Ce faceţi voi cu mine, tâlharilor? Dacă ştiam eu treaba asta, sub escortă ceream să-l aducă!“. Pe urmă s-a repezit afară, l-a chemat pe unul şi s-a apucat să vorbească cu el într-un colţ, iar pe urmă s-a întors din nou la mine şi numai ce-a-nceput să mă-ntrebe şi să mă-njure. M-a ocărât o groază; eu i-am spus tot, i-am spus şi că ieri n-aţi îndrăznit să răspundeţi la ce v-am zis şi că nu m-aţi recunoscut. Atunci a-nceput iară să fugă de colo-colo, să se bată cu pumnul în piept şi să spumege de mânie, dar când v-au anunţat pe dumneavoastră, mi-a zis: „Hai, treci după perete, stai acolo şi nu mişca, orice-ai auzi“. Pe urmă mi-a tras chiar el un scaun şi m-a-ncuiat acolo, zicând: „Poate o să te chem“. Dar când l-au adus pe Nikolai, m-a şi scos de-acolo, îndată după ce-aţi plecat dumneavoastră. „Am să te mai chem, mi-a zis, ca să te mai întreb una-alta...“

— Dar pe Nikolai l-a întrebat de faţă cu dumneata?

— De cum v-a scos pe dumneavoastră afară, m-a scos şi pe mine, şi-a-nceput să-l întrebe pe Nikolai.

Târgoveţul se opri şi se înclină iar până la pământ, atingând podeaua cu degetele.

— Să-mi iertaţi învinuirea nedreaptă şi răutatea.

— Să te ierte Dumnezeu, răspunse Raskolnikov.

Cum spuse asta, târgoveţul se înclină din nou, dar nu până la pământ, ci doar până la brâu, se întoarse încet şi părăsi încăperea. „Totul e cu două tăişuri, acum totul e cu două tăişuri“, repeta Raskolnikov, ieşind mai înviorat ca niciodată din odaie.

„Lupta nu s-a încheiat“, îşi spuse cu un zâmbet mânios pe când cobora scara. Însă era mânios numai pe el: îşi amintea cu dispreţ şi ruşine de „laşitatea“ lui.

PARTEA A CINCEA

~ I ~

Dimineaţa care urmă explicaţiei fatale cu Dunecika şi Pulheria Alexandrovna avu darul să îl dezmeticească şi pe Piotr Petrovici. Spre marea sa neplăcere, trebui să admită, încetul cu încetul, ca pe un fapt împlinit şi fără cale de întoarcere, ceea ce ieri-seară i se mai părea încă o întâmplare aproape de necrezut şi, deşi faptul era consumat, încă i se mai părea cu neputinţă. Şarpele negru al amorului-propriu rănit îi muşcase inima toată noaptea. Cum se sculă din pat, Piotr Petrovici se privi în oglindă. Se temea că i s-a vărsat fierea în sânge peste noapte. Dar dinspre partea asta deocamdată totul era în ordine şi, privindu-şi chipul alb, distins şi ceva mai rotofei în ultima vreme, Piotr Petrovici chiar se linişti pentru o clipă, pe deplin încredinţat că îşi va găsi pe undeva o logodnică, poate chiar una mai bună; îşi luă însă imediat seama şi scuipă vârtos într-o parte, ceea ce îi stârni un zâmbet tăcut, dar sarcastic tânărului său prieten şi colocatar, Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Zâmbetul nu îi scăpă lui Piotr Petrovici, care i-l puse imediat în sinea lui pe răboj, şi aşa destul de încărcat în ultima vreme, tânărului său prieten. Necazul îi crescu şi mai mult când îşi dădu seama că n-ar fi trebuit să îi spună aseară lui Andrei Semionovici despre discuţiile de ieri. Asta era a doua greşeală pe care o făcuse ieri, neizbutind să-şi stăpânească firea iute. Pe urmă, toată dimineaţa aceea, parcă înadins, neplăcerile se ţinură lanţ. Chiar şi la senat îl aştepta un eşec într-o cauză pentru care făcuse demersuri. Dar cel mai rău îl scoase din fire proprietarul locuinţei pe care o închiriase în vederea apropiatei căsătorii şi care era renovată pe cheltuiala lui: acesta, un meseriaş neamţ ce făcuse avere, nu se învoia nici în ruptul capului să renunţe la contractul abia încheiat, cerând toate daunele prevăzute, în ciuda faptului că Piotr Petrovici îi lăsa locuinţa aproape complet renovată. La fel păţi şi la magazinul de mobilă, negustorul nu vru să-i restituie cu nici un chip vreo rublă din arvuna pentru mobila cumpărată, dar netransportată încă la domiciliu. „Doar n-o să mă însor de dragul mobilei!“, scrâşni în gând Piotr Petrovici, însă în acelaşi timp îl străfulgeră o ultimă speranţă disperată: „Chiar să se fi terminat totul fără cale de întoarcere? Nu se mai poate încerca o dată?“. Gândul ispititor la Dunecika îi săgetă din nou inima. Trecu peste acest moment chinuitor, dar de bună seamă, dacă