„Pe lângă toate celelalte, am mai făcut şi greşeala să nu le dau nici un ban, se gândea el în timp ce se întorcea trist în cămăruţa lui Lebeziatnikov, şi de ce, fir-ar al dracului să fie, m-oi fi zgârcit în halul ăsta? Nici măcar n-a fost vreun calcul! M-am gândit să le ţin o vreme mai din scurt, ca să ajungă să se uite la mine ca la o mană cerească, şi când colo, poftim, mi-au scăpat printre degete!.. Pfui!.. Nu, dacă le-aş fi dat bani pentru toate cele la timp, să zicem, o mie jumate pentru trusou şi cadouri, pentru tot felul de cutioare, truse de voiaj, cârmâzuri, cârpe şi toate marafeturile de la Knop şi de pe la magazinul englezesc, treaba stătea mai bine şi... mai temeinic! Nu mai renunţau ele acum aşa de uşor la mine! Cum le cunosc, mai mult ca sigur că, în cazul unei rupturi, s-ar fi socotit obligate să-mi înapoieze banii şi cadourile; iar de înapoiat nu prea le dădea mâna şi le-ar mai fi părut şi rău! Le-ar mai fi mustrat şi conştiinţa: Cum să dai deodată cu piciorul, ar fi zis, unui om care a fost până acum atât de generos şi de delicat?... Mda! Am scrântit-o!“ Şi scrâşnind iar din dinţi, Piotr Petrovici îşi spuse că fusese un mare prost, desigur, în gând.

Ajungând la această concluzie, se întoarse acasă de două ori mai furios şi mai nervos decât plecase. Pregătirile de praznic din odaia Katerinei Ivanovna îl făcură oarecum curios. Auzise câte ceva şi ieri despre praznicul ăsta; îşi aminti chiar că fusese şi el poftit, dar cu necazurile lui nu-i mai stătuse capul la nimic altceva. Se grăbi s-o descoasă pe doamna Lieppewehsel, care în lipsa Katerinei Ivanovna (aflată la cimitir) trebăluia în jurul mesei deja întinse, şi află că avea să fie un praznic în toată regula, că fuseseră invitaţi aproape toţi chiriaşii, unii chiar necunoscuţi răposatului, că până şi Andrei Semionovici Lebeziatnikov fusese poftit, în ciuda sfadei pe care o avusese de curând cu Katerina Ivanovna, şi că el, Piotr Petrovici, nu numai că fusese invitat, dar chiar era aşteptat cu mare nerăbdare, fiind cel mai important dintre toţi chiriaşii. Amalia Ivanovna fusese poftită la rândul ei cu mare pompă, cu toate certurile şi neplăcerile din trecut, aşa că se îndeletnicea şi ea cu pregătirile, oarecum încântată, ba chiar se îmbrăcase în mare doliu, numai cu lucruri noi din mătase, fiind gătită şi mândră foc. Toate aceste fapte şi amănunte deşteptară o idee în mintea lui Piotr Petrovici şi intră îngândurat la el în odaie, adică în odaia lui Andrei Semionovici Lebeziatnikov. Aflase că printre invitaţi se număra şi Raskolnikov.

Andrei Semionovici, cine ştie de ce, stătuse toată dimineaţa acasă. Relaţia lui Piotr Petrovici cu acest domn era cumva ciudată, lucru de altminteri firesc – Piotr Petrovici îl dispreţuia şi, aproape chiar din ziua când se instalase la el, îl ura peste măsură, dar în acelaşi timp parcă se şi temea puţin de el. Când sosise la Petersburg, trăsese la el nu numai dintr-un nemărturisit spirit de economie, chiar dacă acesta era motivul principal. Aflându-se încă în provincie, auzise despre Andrei Semionovici, fostul său pupil, că era un tânăr dintre cei mai progresişti şi mai înaintaţi şi că juca chiar un rol important în unele cercuri interesante, despre care se povesteau tot soiul de minunăţii. Acest fapt îi atrăsese luarea-aminte lui Piotr Petrovici. Tocmai cercurile astea puternice, atotştiutoare, care îi dispreţuiau şi îi demascau pe toţi, îl umpleau încă de mult pe Piotr Petrovici de o frică ciudată şi nelămurită. Fireşte că, locuind în provincie, nu avusese cum să-şi facă singur o idee, nici măcar una aproximativă, despre lucrurile acestea. Auzise şi el, ca toată lumea, că ar exista, mai cu seamă la Petersburg, tot soiul de progresişti, nihilişti, demascatori etc. etc., dar, asemeni multora, exagera şi deforma până la absurd sensul şi semnificaţia acestor denumiri. Cel mai tare îl speria, de câţiva ani încoace, demascarea şi asta era şi pricina neliniştii sale necontenite şi exagerate, mai cu seamă de când îşi pusese în cap să se mute cu activitatea la Petersburg. În privinţa asta era, cum s-ar zice, speriat, aşa cum sunt uneori speriaţi copiii mici. Cu câţiva ani în urmă, în provincie, când abia făcea primii paşi în carieră, văzuse două cazuri în care nişte persoane destul de sus-puse din gubernie, de pulpana cărora se agăţase şi el până atunci şi care îl luaseră sub aripa lor, fuseseră demascate dur. Primul se isprăvise într-un mare scandal, iar celălalt fusese la un pas de-a avea urmări foarte grave pentru persoana în chestiune. Iată de ce Piotr Petrovici îşi propusese ca, odată sosit la Petersburg, să afle neîntârziat despre ce era vorba şi, dacă era cazul, să o ia pentru orice eventualitate înainte şi să se pună bine cu „tinerele noastre generaţii“. În această privinţă se bizuia pe Andrei Semionovici şi, atunci când venise să-l viziteze pe Raskolnikov, învăţase deja de bine, de rău să aducă din condei anumite fraze împrumutate de pe la alţii...

Nu îi trebui prea mult ca să-şi dea seama că Andrei Semionovici era un omuleţ cât se poate de banal şi pe deasupra cam naiv. Dar asta nu schimbă cu nimic convingerea lui Piotr Petrovici şi nici nu îi dădu curaj. Nici dacă s-ar fi convins că toţi progresiştii sunt la fel de prostănaci n-ar fi fost mai puţin îngrijorat. De fapt, nu era deloc interesat de toate aceste teorii, idei şi sisteme (cu care îi împuia capul Andrei Semionovici). Avea un ţel al lui. Tot ce voia era să afle neîntârziat: cum stau lucrurile aici? Au vreo putere oamenii ăştia sau nu? Îl vor demasca sau nu dacă, să zicem, va întreprinde ceva? Iar dacă îl vor demasca,