atunci pentru ce anume şi pentru ce se demască în general în ziua de azi? Mai mult: dacă au într-adevăr vreo putere, n-ar putea să le intre cumva pe sub piele şi să îi tragă pe sfoară? Are vreun rost sau nu? Oare n-ar putea aranja ceva pentru cariera lui tocmai prin mijlocirea lor? Pe scurt, avea sute de probleme de rezolvat.

Acest Andrei Semionovici era un om firav, scrofulos şi mic de statură; îşi făcea serviciul într-o instituţie neînsemnată, era neobişnuit de blond, aproape albinos, şi avea nişte favoriţi ca nişte cotlete de miel, de care era foarte mândru. Pe deasupra, suferea mai tot timpul de probleme cu ochii. Nu era prea tare de înger, dar când vorbea se arăta foarte sigur pe el, uneori chiar grozav de bătăios, lucru care, dată fiind statura lui măruntă, producea întotdeauna un efect hilar. Totuşi, printre chiriaşii Amaliei Ivanovna, era socotit unul dintre cei mai onorabili, fiindcă nu se îmbăta şi îşi plătea chiria la timp. În ciuda tuturor acestor calităţi, Andrei Semionovici era într-adevăr cam prostănac. Aderase la progres şi la „tinerele noastre generaţii“ din pasiune. Făcea parte din acea legiune, atât de numeroasă şi de diversă, de indivizi fără personalitate, neisprăviţi, sfrijiţi, tiranici şi semidocţi care îmbrăţişează într-o clipită ideea cea mai la modă, pentru a o preschimba pe loc într-o banalitate, pentru a face o caricatură din orice lucru în a cărui slujbă se pun, uneori cu cea mai mare bună-credinţă.

De altminteri, Lebeziatnikov, cu toate că era un om bun la suflet, începuse la rândul lui să nu-şi mai înghită colocatarul şi fostul tutore. Această ură reciprocă îşi făcuse loc pe nesimţite. Oricât de naiv ar fi fost Andrei Semionovici, începuse uşor-uşor să-şi dea seama că Piotr Petrovici îl duce de nas, că în sinea lui îl dispreţuieşte şi că „nu-i deloc ce pare“. Încercase să-i expună sistemul lui Fourier şi teoria lui Darwin, dar Piotr Petrovici, mai cu seamă în ultimul timp, îl asculta cam ironic, iar în zilele din urmă nu se mai sfia chiar să-l jignească. De fapt, Piotr Petrovici ajunsese să-şi dea seama că Lebeziatnikov nu numai că era un individ banal şi cam prostuţ, dar că probabil nu era decât un palavragiu mincinos şi nu avea nici un fel de relaţii importante, nici măcar în cercul lui, ci doar repeta nişte lucruri auzite de la alţii la mâna a treia; mai mult chiar, poate că nici treaba lui de propagandist nu ştia s-o facă cum trebuia, de asta şi era atât de confuz, aşa că numai demascator nu putea să fie! Dacă tot veni vorba, trebuie să remarcăm în treacăt că, în această săptămână şi jumătate, Piotr Petrovici primise bucuros (mai ales la început) din partea lui Andrei Semionovici nişte laude chiar foarte ciudate, adică nu protestase, de pildă, când Andrei Semionovici declara sus şi tare că era gata să ia parte la organizarea cât mai rapidă a unei noi comune undeva pe strada Meşcianskaia; sau, bunăoară, să nu se supere dacă Dunecikăi avea să-i treacă prin minte să-şi ia un amant după prima lună de căsătorie; sau să nu-şi boteze viitorii copii şi altele de acelaşi soi. După cum îi era obiceiul, Piotr Petrovici nu obiecta când i se atribuiau aceste calităţi, îngăduind chiar şi asemenea lucruri, atât de plăcute îi erau laudele de orice fel.

Piotr Petrovici, care schimbase din cine ştie ce motive în dimineaţa aceea câteva bilete de bancă cu dobânda de cinci la sută, stătea la masă şi mai număra o dată teancurile de bancnote. Andrei Semionovici, care era mai întotdeauna lefter, umbla de colo-colo prin cameră, străduindu-se să se încredinţeze singur că se uită cu nepăsare şi chiar cu dispreţ la toate teancurile acelea. Piotr Petrovici, bineînţeles, nu credea câtuşi de puţin că Andrei Semionovici se putea uita într-adevăr cu nepăsare la tot bănetul acela; la rândul lui, Andrei Semionovici se gândea cu amărăciune că Piotr Petrovici putea să gândească asta despre el, ba se mai şi bucura poate de ocazia de a-l zădărî şi tachina pe tânărul său prieten etalându-şi teancurile, pentru a-i aminti situaţia lui precară şi diferenţa dintre ei.

De data asta îl găsi foarte prost dispus şi neatent, în ciuda faptului că tocmai începuse să dezvolte în faţa lui tema sa preferată despre crearea unei comune noi, deosebită în felul ei. Scurtele observaţii şi obiecţii pe care catadicsea să le facă Piotr Petrovici în pauzele dintre ţăcănitul bilelor pe abac, vădeau cea mai deliberată şi mai nepoliticoasă bătaie de joc. Dar „umanul“ Andrei Semionovici punea starea de spirit a lui Piotr Petrovici pe seama rupturii de ieri cu Dunecika şi ardea de dorinţa de-a ataca mai repede această temă, având de adus în privinţa ei câteva observaţii progresiste care puteau să-l aline pe stimatul său prieten şi să fie de un „incontestabil“ folos dezvoltării lui viitoare.

— Ce praznic e acolo, la acea... la văduva aceea? întrebă deodată Piotr Petrovici, întrerupându-l pe Andrei Semionovici în punctul cel mai interesant.

— Parcă n-aţi şti! Doar am vorbit chiar ieri cu dumneavoastră despre asta şi am dezvoltat ideea despre toate aceste ritualuri... Păi, din câte am auzit, v-a poftit şi pe dumneavoastră. Aţi vorbit chiar dumneavoastră cu ea ieri....

— Nu mi-ar fi dat prin cap pentru nimic în lume că proasta asta săracă lipită o să bage într-un praznic toţi banii pe care i-a primit de la prostul ălălalt... Raskolnikov. M-am şi mirat adineauri când am trecut pe-acolo: ce pregătiri, ce vinuri!... A chemat o grămadă de lume, dracu’ ştie ce-o mai fi şi asta! continuă Piotr Petrovici căutând să-l descoasă şi urmărind parcă ceva. Ce spui? Că m-a invitat şi pe mine? adăugă deodată, ridicând capul. Când asta? Nu-mi amintesc. Oricum nu mă duc. Ce să caut eu acolo? Ieri am vorbit cu ea doar în treacăt, i-am spus că ar putea,