— Nici eu nu am de gând să mă duc, zise Lebeziatnikov.

— Păi, cred şi eu. După ce ai snopit-o în bătaie! E de-nţeles că ţi-e ruşine, he-he-he!

— Cine a snopit-o? Pe cine? se alarmă Lebeziatnikov şi chiar roşi.

— Păi, dumneata, pe Katerina Ivanovna, acum o lună, ce naiba! Am auzit şi eu ieri... Astea da, convingeri! Dar cu problema feminină ai cam făcut-o de oaie. He-he-he!

Şi părând dintr-odată mai uşurat, Piotr Petrovici se apucă iar să ţăcăne bilele pe abac.

— Toate astea sunt prostii şi calomnii! izbucni Lebeziatnikov, care se speria întotdeauna când i se pomenea de această poveste. Şi n-a fost deloc aşa! Lucrurile s-au petrecut cu totul altfel... N-aţi auzit cum trebuie; e o calomnie! Pur şi simplu m-am apărat. Ea s-a aruncat prima cu unghiile pe mine... Mi-a şi smuls unul dintre favoriţi... Sper că oricărui om îi este îngăduit să-şi apere propria persoană. Ca să nu mai spun că n-am de gând să permit violenţa nimănui... Din principiu. Pentru că asta înseamnă aproape tiranie. Ce trebuia să fac: să stau drepţi înaintea ei? Am îmbrâncit-o, atâta tot.

— He-he-he! râse iar Lujin cu răutate.

— Vreţi să mă zădărâţi fiindcă sunteţi supărat şi furios... Dar asta-i o nimica toată şi nu are nici o legătură, nici una, cu problema feminină! Dumneavoastră nu înţelegeţi; eu credeam într-adevăr că, odată ce se admite că femeia este egală cu bărbatul, chiar ca forţă fizică (cum se şi susţine deja), trebuie să existe egalitate şi în acest caz. Bineînţeles, după aceea am stat şi m-am gândit că de fapt nu trebuie să existe o asemenea problemă, pentru că nu trebuie să existe bătaie, iar în societatea viitoare bătaia e de neconceput... şi, desigur, ar fi ciudat să cauţi egalitatea în bătaie. Nu sunt chiar atât de prost... deşi bătaia, de fapt, există... adică mai târziu nu va mai exista, dar deocamdată există... ptiu, drace! Cu dumneavoastră se zăpăceşte omul. Nu de asta, din pricina neplăcerii ăsteia, nu mă duc la praznic. Nu mă duc, pur şi simplu, din principiu, ca să nu fiu părtaş la nenorocita prejudecată cu pomenile, de asta nu mă duc! De fapt, aş putea chiar să mă duc, doar aşa, ca să mai râd puţin... Păcat că n-or să fie şi popi. Atunci m-aş duce neapărat.

— Adică, te-ai lăsa poftit la masă şi ai scuipa pe bucate şi pe cel care te-a poftit. Nu-i aşa?

— Nu-i deloc aşa, n-aş scuipa, ci aş protesta. În vederea unui scop util. Aş contribui indirect la dezvoltare şi la propagandă. Orice om are datoria de a pune umărul la dezvoltare şi de a face propagandă şi, cu cât o face mai fără menajamente, poate cu atât mai bine. Eu pot arunca o idee, o sămânţă... Din această sămânţă va creşte un fapt. Cu ce îi jignesc? Mai întâi se vor simţi jigniţi, dar pe urmă vor vedea singuri că le-am fost de folos. Poftim, la noi au învinuit-o pe Terebiova (care trăieşte acuma în comună), că atunci când a plecat de-acasă şi... s-a dus cu unul, le-a scris maică-sii şi lui taică-său că nu vrea să trăiască înconjurată de prejudecăţi şi că ea nu crede decât într-o uniune liberă. Au pretins că ar fi procedat prea brutal cu părinţii, că ar fi putut să-i cruţe şi să le scrie mai delicat. După mine, toate astea sunt doar prostii şi nu trebuie să te porţi deloc mai delicat, din contră, din contră, trebuie să protestezi. Poftim, Varenţ a trăit şapte ani cu bărbatu-său şi l-a lăsat cu doi copii, spunându-i scurt într-o scrisoare: „Îmi dau seama că nu pot fi fericită cu dumneata. N-am să te iert niciodată că m-ai înşelat, ascunzându-mi că mai există şi altă orânduire socială, bazată pe comune. Am aflat-o de curând de la un om cu suflet mare, căruia m-am şi dăruit şi cu care voi înfiinţa o comună. Ţi-o mărturisesc deschis, pentru că socotesc că ar fi necinstit să te înşel. Trăieşte cum îţi place. Nu trage nădejde că o să mă aduci înapoi, e prea târziu. Îţi doresc să fii fericit“. Iată cum se scrie o scrisoare de felul ăsta!

— Această Terebiova nu-i aceeaşi despre care spuneai odată că e la a treia uniune liberă?

— E doar la a doua, dacă e să judecăm drept! Dar poate să fie şi la a patra, şi la a cinşpea, astea-s prostii! Dacă am regretat vreodată că tata şi mama au murit, asta e fără doar şi poate acum. Chiar am şi visat de câteva ori ce protest le-aş mai fi ars dacă mai erau în viaţă! Aş fi făcut eu în aşa fel... Adică ce mai e şi asta, „om căpătuit“? Pfui! Le-aş fi arătat eu lor! I-aş fi lăsat cu gura căscată! Păcat, zău, că nu mai am pe cine!

— Să laşi cu gura căscată! He-he! Bine, fie cum vrei, i-o tăie Piotr Petrovici, spune-mi mai bine: o cunoşti pe fiica răposatului, aia pirpirie! Chiar e adevărat ce se spune despre ea?

— Şi ce-i cu asta? După mine, adică după convingerea mea personală, asta este cea mai normală situaţie a unei femei. Şi de ce n-ar fi? Adică, distinguons1. În societatea actuală, situaţia ei nu-i prea normală, fireşte, fiindcă este forţată, dar în societatea viitoare o să fie absolut normală, pentru că o să fie liberă. De altfel, era şi acum cât se poate de îndreptăţită: suferea şi ăsta era fondul sau, cum