Se pune smântână în tuci (sau într-un vas „de Jena")

  Se sparg ouăle şi se potrivesc cu mare grijă în smântână, să nu se spargă şi gălbenuşul

  Se sărează şi se dau la cuptor cu foc potrivit, până se-ntăresc albuşurile

  Un rachiu de Târna Mare, jumătate prune – jumătate căpşuni? Musai!

  FRIPTURĂ DE ZALĂU

  * 1 kg carne de porc (pulpă, muşchi) • sare, piper, paprică untură (cât să acopere friptura)

  Se taie carnea felii groase de 2-3 centimetri

  Se crestează fiecare felie în lung şi-n lat, dar nu de tot (să apară ca un câmp „saiăns ficşăn" de muşuroaie cubice) şi se freacă cu sare, piper şi boia

  Se pun la prăjit în untură încinsă, până se rumenesc şi devin crocante

  Se dau la masă cu sos de roşii şi murături în oţet

  La Zalău e la el acasă, făcut parcă special pentru asemenea fripturi, un vin celebru, deşi ţărănesc, Negru Vârtos sau Corb (deja bine cunoscut dumneavoastră).

  E o nepreţuită sevă întunecată, sângele ţărânii, Dumnezeu ştie de când ţâşnit din pământ românesc!

  E un vin precum îi e numele, puternic şi îndesat, direct şi bărbat.

  Şi, dacă tot m-aţi lăsat până acum, cu îngăduinţă şi răbdare, să bat câmpii ici şi colo, voi continua în nesăbuinţă şi inconştientă speculaţie: nu mi se pare deloc lipsit de interes faptul că două dintre foarte puţinele negre româneşti vechi, Seină şi Corb, îşi au originea la nord de Zalău, pe pământurile dacilor liberi, DE ROŞII

  Deşi vânătoresc, deci un pic mai tare, cu nerv şi corp, chiar agresiv (dar aşa, într-o doară), acest sos îmbracă totuşi surprinzător de catifelat, de subtil nu numai cele mai fine medalioane de căprioară, ci şi alte cărnuri, chiar legume şi paste făinoase. Şi peşte la nevoie.

  Nu va fi niciodată românesc – nu ne-ar ierta în veci plagiatul ăsta mediteraneenii – dar a devenit atât de popular încât nu-l mai poţi evita din patrimoniul naţional.

  Şi apoi, toată lumea ştie: lângă Spania, Italia şi Maroc, România e ţara celor mai parfumate şi suculente roşii din lume (ce-nseamnă vara uscată şi fierbinte).

  Şi totuşi, avem o contribuţie originală la alcătuirea savantă a acestui sos: paprica şi mărarul!

  Pentru că paprâca (cuvânt ieşit în univers via Budapesta) sau boiaua – dacă nu ştiaţi – se zice că a fost oferită Europei şi lumii de fraţii secui din Covasna şi Harghita, iar mărarul e mai valaho-moldovenesc decât e şampania şi Hong-Kongul chinezesc!

  I. * 1 l bulion roşii răscoapte • 200 ml vin

  * 1 linguriţă rasă piper măcinat

  1 legătură cimbru uscat

  * 50 ml rachiu

  1 legătură mărar

  * 1 linguriţă sare

  1 linguriţă miere

  * 1 linguriţă boia

  1 lingură frunze de tarhon l lingură zahăr 1 ceapă

  Se taie ceapa bucăţele minuscule

  Se rumeneşte în ulei cu delicateţe, să nu se ardă nici măcar un milimetru pătrat

  Se stinge cu bulion

  Se adaugă vinul, oţetul, rachiul, sarea, piperul, boiaua, legătura de cimbru – să fiarbă totul în clocote mici

  Se toacă mărarul şi tarhonul cât de fin într-o tigăiţă se pune zahărul la topit („caramelizat"); se stinge, când s-a colorat, cu puţină apă, se trage de pe foc, se amestecă cu mierea

  După 30 minute de fiert se adaugă la zeamă zahărul * Se mai fierbe un sfert de oră, amestecând mereu

  Se trage de pe foc, se presară verdeaţa

  Mă întreb (vă previn că acum voi cădea în cel mai întunecat şi inadmisibil ridicol) cum de e posibil ca, mâncând împreună secole întregi un asemenea sos internaţional, o binefacere dumnezeiască a lumii, ungurii şi românii nu s-au putut înţelege? Singuri şi vecini într-o mare slavă, deloc prietenoasă, împărţind (înfruntând?) împreună totul – istoria, geografia, ciorbele, seceta, gastronomia porcului, imperiile, tocăniţele şi gulaşurile, Carpaţii, turcii, Tisa şi Mureşul şi Dunărea, ruşii, inundaţiile – ei au devenit, absurd şi aparent ireconciliabil, „duşmani tradiţionali"!

  Sigur, ştiu textul, îl şi recit pe de rost dacă vreţi, doar sunt ardelean; „aroganţa nemeşască", „frustarea valahă", „revanşa maghiară", „revanşa română", „complexul tărâmului pierdut", „complexul ţării jinduite de alţii", „nesiguranţa ca o frică", „incertitudinea ca o neîncredere" ş.a.m.d.

  Şase milioane de români ardeleni se tem de un milion jumătate de unguri şi secui ardeleni; un milion jumătate de unguri şi secui ardeleni nu mai ştiu (sau se tem să nu uite) cine sunt; douăzeci de milioane de români şi zece milioane de maghiari se tem iritat unii de alţii!

  După două mii de ani de latinitate şi optzeci de ani de la Marea Unire, românii tot mai cântă, înfricoşaţi, „Noi suntem români! Noi suntem aici pe veci stăpâni" (şi se uită în jur pe furiş, cu capul tras între umeri, oare n-o zice cineva altfel?).

  După un mileniu de maghiaritate superb europeană, ungurii urlă în toate microfoanele lumii „vrem să ne vorbim limba" (de parcă cineva îi opreşte!)

  E ridicol! Marele rege al maghiarităţii, Matei Corvin, a fost român, în schimb Bela Bartok este, vrem nu vrem, cel mai mare compozitor al românilor.

  Dacă te uiţi la structura economică de bază, la idealurile europene (ca să fiu şi actual) dar şi la bucătărie sau la jocurile ţărăneşti, nu vezi, practic, nici o diferenţă de fond. Suntem, dintr-o perspectivă sociologică, două dialecte apropiate ale unui logos central-european.

  „Duşmani tradiţionali"?! Haida-de! Râd paprica şi mărarul de noi! Râde sosul înfrăţit şi federativ (căci mereu am visat cu prietenul meu Zoii Bako, ronţăind împreună gomboţii umpluţi cu urdă şi mere – creaţia noastră – o federaţie, o ţară cantonală maghiaro-română – o uniune inter pares pre-europeană, care să ne ajute, şi pe unii şi pe alţii, să uităm ce ne desparte şi să ieşim mai repede la lumină)!

  II. La aceeaşi reţetă de mai sus