tu nunta eu o să dorm şi o să mă întorc pe partea ailaltă, crezi tu că o să viu să te văd. Nici o grijă, că nu ţi se pune nimeni în cale, mincinoaso, de când te ştiu numai cu minciuni ai umblat, ca Guica.

Atunci intrase Moromete.

 

III

– N-am venit pentru tine, zise mama după ce îl ascultă uitându-se la un perete. E fetele mele, eu le-am făcut şi n-o să-ţi cer ţie voie dacă am ceva de vorbit cu ele.

– Ai terminat de vorbit? zise Moromete.

– Am terminat.

– Ei, atunci...

Dar Ilinca nu-l lăsă să mai spună şi restul, adică să plece, îi făcu un semn cu mâna spre uşă:

– Hai, tată, iar începi şi tu, ajunge o măciucă la un car cu oale, las-o că se duce, că nu vrea să vie la nunta mea, i-e necaz că mă mărit!

– Mie mi-e necaz? zise mama. Puţin îmi pasă.

Moromete le lăsă înăuntru şi ieşi pe prispă. Ploua acum cu clăbuci, curtea se umpluse cu apă şi pâraiele începură să curgă pe sub uluci şi să se verse în şanţurile drumurilor. Bărbaţi sau femei cu câte un sac în cap alergau pe şosea, prinşi cine ştie pe unde, pe la arie unde după plecarea batozelor mai rămâneau o zi sau două paiele câtorva, sau pe câmp cu căruţele, trecând în goană cu caii, abia zărindu-se prin pânza văzduhului. Intrau apoi prin curţi cu zbierete să deschidă cineva dinăuntru mai repede poarta, deshămau şi băgau căruţa sub şopron, fugind apoi în casă să se dezbrace şi să-şi schimbe cămăşile. Totul se ascundea sau se pitea, în afară de raţe; fremătau sub trâmbele de apă, ţâşnind după râme, pe care le smulgeau din pământul moale cu orăcăituri care aminteau că odată fuseseră şi ele sălbatice. Pământul se umplea de omizi trântite de prin crăcile pomilor, de frunze şi ramuri subţiri de salcâm, ca şi când pământul trebuia astfel să fie sărbătorit pentru ploaia care îi lipea la loc ţărâna şi îi reumplea izvoarele secătuite.

Atras în mod ciudat de ploaie, îi era sete, sau poate îl excita aerul încărcat de electricitate de afară şi îl îndemna să iasă şi să facă nici el nu ştia ce, un cal scăpase din grajd şi se plimba sforăind prin curte, ameninţând să dărâme una din porţi, când pe cea de la drum, când de la grădină, oprindu-se şi frecându-se cu spinarea de stâlpii gardurilor. Le priise cailor în timpul verii, se făcuseră mai mari, celui care alerga acum prin bătătură îi lucea pielea şi parcă îl înţelegeai că nu putea să stea mult timp închis în grajd cu atâta putere în el.

– Ce e, mă, Isosică, zise Moromete, cu un glas numai pentru el, când îl văzu, vezi să nu strici vreo ulucă, fiindcă să ştii că atunci e vai de pielea ta.

Şi plecându-şi fruntea, Moromete începu să coboare scările, dar fără să-şi ia nimic în cap, numai cu pălăria şi arăta atât de absorbit încât intrând sub potopul de ploaie el nu grăbi paşii şi nu făcu nici una din acele mişcări pe care le face un om muiat într-o clipă din cap până în picioare, să-şi ferească adică faţa sau să-şi schimbe în vreun fel mersul. E drept că se ducea direct spre cal, dar cu mâinile în buzunare şi cu pasul neturburat pe care îl are orice om sub un cer senin de vară.

– Tu de ce ziseşi că ieşişi, numai aşa ca să te prosteşti, zise Moromete iar, şi calul, auzindu-i glasul, necheză şi se opri.

Omul îl luă de coamă şi porniră amândoi spre grajd dar tot la pas, şi în mijlocul bătăturii Moromete îi dădu drumul şi calul se duse direct spre uşa neagră de unde ieşise. „Adică se poate ca ele să nu ştie?! se miră Moromete cu bărbia plecată. Ilinca e mai deşteaptă şi e mai tânără, ea a auzit ce vorbesc eu mereu cu Niculae, ce-o să se întâmple cu pământul... Sau te pomeneşti că au şi ele dreptate... Până în clipa din urmă omul e dator să ţină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine ştie ce s-o alege de el!...”

Începuse să tune şi să fulgere, semn că abia acum se pregătea a ploaie mare, putea să tină şi până mâine, astfel de amestecătură de nori se învălmăşeau în straturile înalte ale văzduhului. Trosnete şi bubuituri cutreierau şi sfâşâiau cerul de-o parte şi de alta, ai fi zis că e o activitate plănuită acolo sus de nişte inşi, aşa de mult semăna acum a minte de om felul cum tuna ici şi răspundea dincolo... Sub apa care cădea, grumazul lui Moromete arăta roşu ca arama în care însă timpul săpase ciudate semne, asemănătoare şi ele cu pământul, când e crăpat de o prea îndelungata secetă.

Între timp ploaia se înteţise aşa de tare că picăturile nu mai puteau sta nici unele lângă altele, nici curge ca picături, ci se uneau şi formau mari grămezi de lichid care înecau totul, nu se mai vedea nimic. Moromete se mişcă din loc şi îşi scoase pălăria din cap, pe care în mod bizar o scutură de apă, ca şi când nu şi-ar fi dat seama ce cădea de sus. Şi-o puse în cele din urmă la loc, dar nu s-ar fi putut spune că din pricină că îl supăra ceva, ci pentru că o pălărie trebuie să stea pe cap şi nu în mână. „Uită-te la mine, continuă Moromete luând-o fără grabă spre grădină, am peste şaizeci de ani şi în mintea mea e că o să trăiesc o sută. De ce să nu trăiesc? Ce, nu e bine de trăit? Şi atunci de ce să mă mai mir eu că fetele astea se ceartă pentru pământ crezându-l al lor, deşi nu se poate să nu fi auzit şi ele ce-o să fie în viitor?”

Ocoli cu grijă mare şura de paie şi se uită în sus cercetând-o atent. Era bine făcută, ploaia aluneca peste creasta ei ca şi când ar fi fost acoperită. Moromete nu se arătă însă mulţumit, puse