mâna pe o furcă de lemn pe care o trase chiar din paie şi cu coarnele ei lucioase izbi zdravăn de mai multe ori într-un anume loc. Avea o înverşunare puţin cam sâcâită, doar el făcuse şira, cum de-i scăpaseră astfel de burţi şi goluri prin care apa putea pătrunde şi mucegăi paiele, şi îi dădea înainte cu lovituri rare, dar foarte îndesate, uitându-se mereu în sus în timp ce ploaia îi spăla din belşug chipul osos, cu fruntea lui bombată şi cu ochii feriţi sub arcade puternice şi drepte. Cu anii, adăpostindu-se parcă de soare şi de ploi, ochii lui i se trăseseră mult în orbite şi de-acolo când stătea liniştit şi se uita înainte, vedea parcă mereu zarea câmpiei şi îi trebuiau totdeauna şi lui şi altora de-o vârstă cu el cel puţin o secundă în plus ca să vie aproape şi să înţeleagă ce-i spuneai: „Ce ziseşi tu, Gheorghe? A, da, aşa e!”

Dând lovituri cu furca, Moromete nu înceta să vorbească. Dar nu avea ceva anume de soluţionat, în ultimii ani apăruse la el acest fel puţin diferit de a vorbi singur, prin grădină sau pe la loturi, care nu avea un obiect precis, şi nu se ferea dacă cineva din familie era pe-aproape şi îl auzea, semn sigur acum de bătrâneţe, cu deosebirea că expresia chipului şi privirea lui rămâneau foarte vii şi te fulgera din ochi reproşându-ţi cu mişcări din cap şi din umeri că eşti complice într-o istorie care să crezi tu că n-a aflat-o lumea şi nu vorbeşte... „Da’ ce-am făcut, tată?” îl întrebase Ilinca într-o zi. „Ce-ai făcut, mai şi întrebi, parcă tu nu ştii că asta nu e o faptă...” Era însă în acelaşi timp şi un semn că era mulţumit şi că se simţea bine în asemenea clipe...

Moromete lăsă furca, îşi plecă sub ploaie grumazul şi tăcu. Terminase să-şi spună ce avusese de spus şi nu arăta deloc mulţumit. Era însă parcă o nemulţumire mulţumită, nu vroia să plece, îi era bine acolo. „...Şi socoteala ciobanului?!” se întrebă el deodată nedumerit şi parcă indignat. Avea aerul că tot ceea ce gândise el în acest timp mai era cum mai era, dar cum de uitase un lucru atât de important, dacă nu chiar cel mai important? Tot atunci cedând presiunii apei care pesemne la mărimea ei era cu atât mai mare, o cracă uriaşă de salcâm pârâi şi se lăsă apoi în jos, dezvelind trupul copacului şi lăsând pe tulpina lui groasă o rană albă din care braţul rupt încă nu căzuse de tot. Moromete se uită într-acolo pe sub pălăria lui ale cărei boruri nu se fleşcăiseră de atâta ploaie, dar pe care se făceau băşici ca pe jos, şi începu să păşească în direcţia aceea să vadă ce s-a întâmplat. Pesemne craca era ea de mult bătrână de se rupsese din senin, nici măcar n-o trăsnise, o apucă de vârf şi trase de ea s-o dea jos. Craca se întinse, dar nu vru să se desprindă din locul ei şi atunci Moromete se uită în sus mirat şi o lăsă. Dacă mai avea în felul ăsta legătură cu seva trunchiului, se putea drege şi rămâne verde mai departe. „Socoteala ciobanului e achitată”, zise Moromete acum cu un glas pe deplin tare, care dacă n-ar fi fost ploaia ar fi putut fi auzit şi din curte. „Ce s-o mai încurcăm c-o fi, c-o păţi, asta e, dacă îţi place. Dacă nu, fă şi tu ce-oi şti, pe mine nu mă priveşte! ...Nu te-o fi privind pe tine, dar pe mine mă cam, fiindcă, hm, unde vreai să mă duc?!!”

S-ar fi zis că vorbea mai departe feciorilor, lui Nilă care nu mai era, sau lui Achim înainte de a se hotărî dacă să-l trimită sau nu la Bucureşti cu oile. Dar cui se adresa el acum? Nu o dată era auzit răspunzând cu această referire la socoteala ciobanului a cărei sursă cei mai tineri n-o cunoşteau, şi nici el nu le spunea când îl întrebau ce însemna, uitase ori nu-i stătea în obicei să explice lucruri care, dacă n-au fost trăite, nu pot fi înţelese. Nu ştia niciodată cine era cel care punea atunci de demult o asemenea întrebare, dar vocea se auzea foarte limpede fiindcă se auzea la urmă, după ce împăratul neliniştit de apariţia acestor magi care urmăreau o stea îi chema la el şi vroia să le smulgă secretul; cei trei crai după ce îşi izbeau săbiile lor cu a lui Irod ori de câte ori răspundeau, dădeau apoi să plece, când se auzea vocea: „Şi socoteala ciobanului?” Dar ce căuta el acolo în spatele lor, îmbrăcat în pielea lui de oaie întoarsă pe dos pe urma unor crai care, ei, porniseră în căutarea unui nou Mesia? Flăcăii magi cu hlamide strălucitoare de hârtie colorată peste tunici îi acordau ciobanului un rol mut care nu atrăgea însă mai puţin atenţia: se culca pe jos în zăpadă, se prefăcea că doarme, sforăia... Lumea râdea. La auzul întrebării se ridica în picioare, se proptea în ciomag şi aştepta. Se producea o nedumerire, dar apoi unul din magi răspundea cam în grabă şi cam de formă (era limpede că nu se putea sustrage şi nu putea trece peste asta fără un răspuns): „Socoteala ciobanului e achitată”, dar spus cu un astfel de glas că reieşea că dimpotrivă, nu era achitată deloc, şi lumea iar râdea. Moromete ridica uneori fruntea şi îi spunea câte unui om, pe neaşteptate: socoteala ciobanului e achitată!, şi din glasul lui se înţelegea cum: Ca vai de lume! Sau, în alte daţi: era prea târziu să se mai poată face ceva, socoteala ciobanului era achitată, gata, s-a terminat, ce, să mai stăm s-o mai sucim şi s-o răsucim... Alteori însă nu trebuiau ei să-i ducă ei ăştialalţi, cum aveau să iasă din situaţia aceea...

Moromete se apropiase de gard şi luă de lângă el o sapă răzimată cu tăişul înăuntru. Începu să facă în pământul moale al grădinii un mic şanţ spre viroagă. Nu mai zise nimic şi