părea că nici nu se mai gândea la nimic. Avea aerul să spună că din moment ce totul era în regulă, n-avea la ce se mai gândi. Sau în orice caz, dacă mai era ceva, să se gândească ăia care i-au achitat-o, el avea acuma treabă. „Uite, dacă nu făceam eu şănţuleţul ăsta, o nimica toată, apa asta care s-a făcut baltă în grădină ar fi intrat sub paie şi mi le-ar fi putrezit. Ori, mie paiele îmi trebuiesc, ce aştern iarbă la cai în grajd şi cu ce fac focul să încălzesc soba în casă? Fiindcă orice-ai spune tu, bolborosi Moromete mai departe, în timp ce mâinile lui spălate de izbiturile ploii mânuiau cu atâta pricepere sapa încât ai fi putut crede, uitându-te la el, că braţ, trup, sapă şi pământ se înţeleseseră să se mişte în aşa fel încât toată apa din jur să alerge spre locul acela şi s-o ia apoi veselă la vale, într-o casă tot trebuie să stai şi focul în ea tot trebuie să-l faci, indiferent că tu vii şi strici rostul... Fiindcă dacă o să ajungi să nu mai ai nici casa ta, o să fie vai de capul tău, şi dacă nici cu ce să faci focul în ea n-o să ai, o să fie vai de copiii ăia ai tăi pe care o să ţi-i nască muierea, fiindcă tu aci mai bine ca nimeni altul poţi să te arăneşti şi să ai grijă de vită şi de casă, în timp ce pe mâinile altuia o să alergi ca un nenorocit cu căciula în mână pentru orice fleac... Şi o să ajungi să fii şi mulţumit după una şi alta, nici n-o să-ţi mai dai seama ce rău ai ajuns şi o să ţi se pară că ţi se face o mare cinste dacă o să primeşti, cu chiu cu vai, ceea ce ţi se cuvine de drept, adică rodul muncii tale... Fiindcă mă uitam la unii când veni Plotoagă şi alde fi-meu pe arie, să le spună că chestia cu neghina s-a aranjat, că tovarăşi cu munci de răspundere au înţeles situaţia şi că nu se mai ţine seama de corpurile străine. Şi mă uitam la unii că le luceau ochii că au scăpat şi că n-or să dea, uitaseră că ăsta era un drept al muncii lor şi că n-aveau ei nevoie să-i înţeleagă nimeni... Ei, uite aşa o să vă zbateţi pentru cel mai mic drept şi o să vă lungiţi gura până la urechi de bucurie când o să vie unul să vă anunţe că s-a aranjat... Fiindcă să nu-mi spui tu mie cum e omul, eu îl cunosc cum e făcut, şi de câte ori trebuie să se lovească cu capul de pragul de sus ca să-l vadă pe ăla de jos! De-atâtea ori că în timpul ăsta neomul încalică pe umerii lui şi el îl duce şi până îşi dă seama că la urma-urmei cu ce drept stă ăla pe umerii lui, îi trece şi viaţa şi abia de mai apucă să le spună şi el copiilor lui că aşa n-a fost bine, şi moare. Iar copiii, care îşi mai aduce aminte, bă, tata a zis aşa, bine, care nu, care pe unde apucă o ia de la cap sau învaţă de la altul cum nu e bine, că de la ta-său nu s-a priceput... Că tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem... Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui să dispari, nu eu?... Eu nu zic asta, fiindcă prostul e dat şi el de Dumnezeu şi trebuie să trăiască şi el, dar nu sub denumirea de deştept, să nu se mai înţeleagă cine e, ci sub denumirea lui de prost, aşa cum l-a ştiut dintotdeauna lumea şi nu l-a pus niciodată în vârf... A, că totdeauna el a încercat să arate că nu e aşa cum e, şi a ajuns nu o dată să-i dea jos pe ăi cu minte, nimic de zis, dar a ajuns singur prin puterile lui, a dat din coate şi a asudat, ce să-i faci, pe lume sunt şi puturoşi şi pe spinarea lor se urcă proştii deştepţi... Dar n-a venit nimeni să-l caute la el acasă şi în văzul lumii să-i spună: vino, bă, încoace, tu ăl prost, că tu eşti bun, treci aici şi fii mare şi tare, ‘le muma în... la ăilalţi, lasă că le arătăm noi lor! De ce?”

Şi aici Moromete se opri din vorbit, dar altfel ca până acum, liniştit, cu întrebarea parcă în mâini amesticând-o cu apa şi pământul pe care îl săpa cu mişcări fără greş. „Aşa că vezi, reluă apoi Moromete în glas cu o admiraţie de sine neacoperită faţă de generozitatea lui, eu te las pe tine să trăieşti!... Dar rău fac, că tu vii pe urmă şi-mi spui mie că nu mai am nici un rost pe lumea asta... Şi ce-o să mănânci, mă Bâznae? Ce-o să mănânci, mă, tâmpitule”, exclamă Moromete apăsând cu un fel de milă nesfârşită, aproape părintească, pe ultimul cuvânt, contemplând parcă cu jale mizeria mintală a acelui Bâznae care îi spusese lui asemenea lucruri despre soarta care le era rezervată în viitor ţăranilor. (Nu-i spusese lui, ci lui Niculae, şi de la Niculae ştia şi Moromete.) „Măcar, zise Moromete mai departe, eu tot am făcut ceva, am crescut şase copii şi le-am ţinut pământul până în momentul de faţă – că n-au vrut să-l muncească, ce să le fac eu, toată viaţa le-am spus şi i-am învăţat – dar pe tine să te vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atât! O să fii în stare? Nu să-i îmbraci şi să le dai să mănânce, că asta e lesne, de mâncare îi dai şi unei vite în grajd, dar ce le spui!? Ce-i înveţi, fiindcă un copil chiar dacă nu-i intră lui în cap cât e mic, când se face mare îşi